📚 Rafturi

Umberto Eco — Cimitirul din Praga

Protocoalele înțelepților Sionului a fost cea mai catastrofală conspirație fabricată până acum. Textul e o făcătură pornită de la o carte a lui Maurice Joly, o satiră politică din 1864 cu adresă la Napoleon al III-lea și fără vreo referire la evrei. Sunt notabile influențele lui Alexandre Dumas și Eugène Sue, care publicaseră înainte, în foileton, romane cu teme ale complotului francmasonilor și, respectiv, iezuiților. Hermann Goedsche preia ideea complotului și, în romanul său Biarritz din 1868, o atribuie liderilor evreilor și o plasează în cadrul sinistru al cimitirului din Praga. arată tot arată mai puțin›

Această scenă, a întâlnirii reprezentanților celor douăsprezece triburi biblice ale evreilor, o dată la o sută de ani, în Praga, la mormântul unui rabin, unde se pune la cale cucerirea lumii, a fost extrasă din literatură și formulată ca document autentic.

Cimitirul din Praga, penultimul roman al lui Umberto Eco, din 2010, este în parte povestea Protocoalelor. Simone Simonini, protagonistul, e singurul personaj fictiv din această carte. Alexandre Dumas, Maurice Joly, Hermann Goedsche, Osman Bey și aproape toți ceilalți sunt totodată personaje istorice. Piotr Racikovski, un alt personaj istoric, șef al serviciului secret țarist (Ohrana) din Paris, a fost probabil cel care a compilat textul Protocoalelor. A fost publicat pentru prima dată în ziarul Znamia din Rusia în 1903, sub titlul Programul cuceririi lumii de către evrei. Romanul lui Eco urmărește povestea Protocoalelor pe un fundal bogat de istorie europeană, de la campania lui Garibaldi și Risorgimento din anii 1860-1861, războiul franco-prusac și Comuna din Paris din 1870-1871, până la afacerea Dreyfus din 1894 și se oprește în anul 1898, câțiva ani înainte ca Protocoalele să fie publicate.

Povestea acestei false conspirații continuă însă mulți ani până la apogeul ei tragic. Textul a fost publicat din nou în 1905, în Marele în mic și Antihristul lui Serghei Nilus, un mistic ortodox rus. Cartea lui Nilus, adusă în Occident de imigranții ruși după revoluția din 1917, a stat la baza majorității traducerilor. În Statele Unite, din 1920, Henry Ford a susținut o campanie de popularizare a Protocoalelor în publicațiile sale. În 1921, Philip Graves, corespondent al ziarului The Times, a demonstrat public plagiatul Protocoalelor după cartea lui Joly, dar răspândirea textului a continuat. În 1925, Adolf Hitler invoca Protocoalele în Mein Kampf susținând autenticitatea lor. Ford și-a retractat campania abia în 1927, dar cărțile circulau. După 1933, regimul nazist a introdus Protocoalele în propagandă și chiar în manuale școlare.

Drumul de la o satiră despre Napoleon al III-lea, prin foiletonul unui romancier, birourile Ohranei și publicațiile lui Ford, ajunge în lagărele naziste. Povestea Protocoalelor arată cât de departe poate merge o ficțiune prezentată drept adevăr.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.88

Dan Panaet — Oameni suntem

Dacă pleci în vacanță și nu vrei să stai toată ziua pe Facebook să îl urmărești pe Dan Panaet, poate îți iei și tu cărțulia asta. Că oameni suntem. Asta dacă nu ești ca Paul.

Paul avea un obicei: nici nu ajungea bine într-un loc, că abia aștepta să plece. Se întâmpla mai ales în vacanțe. Dacă mergea o săptămână la mare, de prin a treia zi începea deja să planifice drumul de întoarcere: la ce oră să plece, unde să oprească pe drum, pe unde să evite aglomerația. Apoi planurile deveneau tot mai concrete. arată tot arată mai puțin›

Deși mai erau câteva zile până la plecare, părea că-n următoarele minute trebuie să împacheteze și să elibereze camera. El și Ioana aveau explicații diferite pentru comportamentul lui. Paul susținea că, neavând concediu plătit, așa cum au angajații, se gândește mereu că-n timpul ăla ar trebui să muncească, să câștige bani. Ioana, în schimb, îi spunea că el pur și simplu nu poate să se bucure de prezent. Că Paul trăiește mereu la două-trei zile distanță în viitor, unde viața e un coșmar, pentru că n-ai pe ce să te bazezi și orice poate să se întâmple. (p.103)

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.82

Theodor Paleologu — Ce ne facem cu atîția proști?

Titlul acestei cărți e foarte potrivit și binevenit. Nu doar pentru că stârnește multă lume, că pe unii îi ofensează iar pe alții îi măgulește, ci pentru că vine din partea unui filosof implicat în viața publică.

Deși nu se recomandă astfel, filosofia nu este altceva decât lupta împotriva prostiei. Scopul ei fundamental este diminuarea prostiei, în multiplele ei manifestări, după cum avem mai multe domenii ale filosofiei, inclusiv cele descendente din aceasta. Revista Philosophy Now decernează anual, unei personalități publice, un premiu care se numește chiar așa: Award for Contributions in the Fight Against Stupidity. arată tot arată mai puțin›

Cei premiați nu sunt numai filosofi (precum Peter Singer), ci și intelectuali din diverse domenii înrudite.

Theodor Paleologu, unul dintre cei mai proeminenți intelectuali de la noi, doctor în filosofie, face aici o scurtă analiză conceptuală a prostiei indicând cele trei surse ale sale — defectele rațiunii, ale voinței și dorinței — și trece în revistă câteva atitudini mai mult sau mai puțin filosofice: soluția lui Socrate, soluția cinică, epicuriană și stoică, soluția creștină, a râsului, soluția lui Flaubert și soluția proprie — Paleologu.

Ca să fie clar, prostia nu scutește pe nimeni. Cu toții suntem proști câteodată, iar autorul admite că nu face excepție. Cei mai mari filosofi din istorie au dat dovadă de prostie, iar exemplele din carte sunt savuroase.

Nu o să reiau aici tema prostiei și nu îmi permit să îl completez pe autor, dar vreau să subliniez un aspect care mi se pare lămuritor. Prostia se referă la acele defecte ale oamenilor (de rațiune, voință și/sau dorință) care, atunci când se manifestă, produc (sau ar putea să producă) daune, adică pagubă, prejudiciu, suferință șamd. Cu alte cuvinte, prost e cel care produce pagubă, sieși si celor dragi, apoi celorlalți. Sigur că cei care produc pagubă numai celorlalți pot fi numiți mai degrabă escroci, șarlatani șamd. Proști sunt mai degrabă victimele lor, dar asta e altă discuție. Prostia e în primul rând păguboasă. Proști sunt cei care fac din prostie un mod de viață.

Soluțiile din volumul ăsta, enumerate mai sus, nu sunt remedii ale prostiei, ci câteva atitudini posibile față de proști. Așteptăm cu interes un nou volum din care să aflăm nu ce să ne facem cu atâția proști, ci cum să nu mai fim noi înșine atât de proști. Dar mă tem că va fi o carte mult mai voluminoasă și mai greu de citit.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.08

George Orwell — O gură de aer

Ăsta nu e un roman autobiografic. George Orwell nu se identifică cu George Bowling - personajul său principal - un bărbat de 45 de ani, agent de asigurări, tată a doi copii, gras și cu proteză dentară, căsătorit cu Hilda, o femeie preocupată numai de cheltuielile casei. Nu știu cine s-ar identifica cu acest personaj, chiar dacă are 45 de ani, doi copii și așa mai departe… Totuși, Bowling e un tip cât se poate de comun. arată tot arată mai puțin›

Apărut în 1939, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, O gură de aer este exact asta - o ultimă manifestare a instinctului de supraviețuire, înainte ca totul să se scufunde:

- Domnule Bowling! Ascultați puțin. Dacă ar izbucni războiul și am avea ocazia să zdrobim fascismul o dată pentru totdeauna, nu ați lupta? Dacă ați fi tânăr, vreau să spun.

Probabil el credea că am vreo șaizeci de ani.

- Bineînțeles că nu, i-am spus. Mi-a ajuns ultima oară.

- Dar ca să zdrobim fascismul!

- Ah, dă-l naibii de fascism! După părerea mea, au fost deja zdrobite suficiente lucruri.

Micul troțkist intervine și el cu patriotismul social și trădarea muncitorilor, dar celălalt îi taie vorba:

- Dar dumneavoastră aveți în minte 1914. Ăla a fost un război imperialist obișnuit. De data asta e altfel. Ascultați-mă. Când auziți despre ceea ce se întâmplă în Germania, despre lagărele de concentrare, despre naziștii care bat oamenii cu bastoane de cauciuc și despre cum îi pun pe evrei să se scuipe în față unul pe celălalt - nu începe să vă fiarbă sângele în vine?

Întotdeauna bat câmpii despre fiertul sângelui. Îmi amintesc că și în timpul războiului era exact aceeași expresie.

- Mi s-a răcit în 1916, i-am spus. Și la fel o să ți se întâmple și ție când o să afli cum miroase a tranșee.

[…]

- Ascultă, fiule, am spus eu, ai înțeles complet greșit. În 1914, noi am crezut că va fi ceva glorios. Ei bine, n-a fost. A fost doar un dezastru sângeros. Dacă vine iar, să nu te bagi. De ce să-ți vezi trupul umplut cu plumb? Mai bine păstrează-l pentru vreo fată. Crezi că războiul înseamnă eroism și șarje la care se câștigă medalii, dar eu îți spun că nu e așa. În ziua de azi nu mai există șarje la baionetă, iar când se întâmplă, nu e așa cum îți imaginezi. Nu te simți erou. Nu știi altceva decât că nu ai mai dormit de trei zile, puți ca un dihor, faci pe tine de frică și ai mâinile atât de reci că nu poți ține pușca. Dar asta nu are nici o importanță, ci lucrurile care se întâmplă după aceea.

Nu produce nici o impresie, bineînțeles. Ei cred pur și simplu că ești anacronic. Aș putea la fel de bine să împart Biblii la intrarea într-un bordel. (p.180-181)

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.94

George Orwell — Cărți sau țigări

George Orwell a trăit cea mai nefastă perioadă a secolului XX. Născut în 1903 în India, unde tatăl său era funcționar al Imperiului Britanic, a copilărit în Anglia, după școală a plecat la rândul lui ca ofițer al forțelor britanice în Birmania, apoi s-a întors în Europa, convins de imoralitatea colonialismului. După o perioadă de sărăcie autoimpusă în Franța și Anglia a participat la Războiul Civil din Spania unde a fost rănit. Luptase împotriva fasciștilor ca apoi să fugă de represiunea stalinistă. arată tot arată mai puțin›

Ar fi vrut să lupte și în al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei, însă nu i s-a permis, fiind bolnav de plămâni, dar a activat ca jurnalist (Tribune, Observer, BBC). După Război s-a retras în Scoția unde a scris capodopera sa, O mie nouă sute optzeci și patru. A murit în 1950 de tuberculoză, la 46 de ani, vârsta mea de anul ăsta.

Biografia sa e mult mai stufoasă decât am punctat eu aici și cât se poate de interesantă. Cărțile și țigările au fost constante în viața sa. Volumul de față e o colecție de eseuri și povestiri autobiografice, începând cu cea care îi dă titlul, Cărți sau țigări, apoi: Amintirile unui librar, Confesiunile unui cronicar de carte, Lichidarea literaturii, Țara mea, la dreapta sau la stânga, Cum mor săracii, Anii bucuriei. Redau aici numai un fragment din Anii bucuriei, amintirile sale din copilărie când era elev la școala primară cu internat St. Cyprian, admis ca bursier, sărac, între copii bogați:

Acesta era tiparul vieții de școală: un triumf continuu al celor puternici asupra celor slabi. Virtutea însemna să câștigi, însemna să fii mai mare, mai puternic, mai arătos, mai bogat, mai popular, mai elegant, mai lipsit de scrupule decât ceilalți, dominându-i, tiranizându-i, făcându-i să sufere, făcându-i să pară ridicoli, și să profiți de ei în orice mod. Viața era ierarhizată și orice se întâmpla era corect. Existau cei puternici, care meritau să câștige și care câștigau întotdeauna, și apoi existau cei slabi, care meritau să piardă și care chiar pierdeau întotdeauna și necontenit. Nu am pus la îndoială standardele dominante, pentru că, din câte vedeam, altele nu existau. Cum ar fi putut să se înșele cei bogați, cei puternici, cei eleganți, cei la modă? Era lumea lor, iar regulile pe care ei le impuneau în ea trebuiau să fie cele corecte. Și totuși am fost conștient de la o vârstă foarte crudă de imposibilitatea oricărui conformism subiectiv. În miezul sufletului sinele meu interior părea să fie întotdeauna treaz, arătându-mi diferența dintre obligația morală (sic!) și realitatea psihologică.

Ceea ce îl definește pe Orwell, atât viața cât și opera sa, este lupta împotriva nedreptății sociale și politice, lupta împotriva oricărui tip de totalitarism, atât fascismul cât și comunismul. Deși poate fi considerat un social democrat hotărât, a fost înainte de toate un spirit critic, un intelectual veritabil care a trăit așa cum a scris. Un autor foarte important pentru vremurile noastre, ce merită citit integral.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.02

Miguel de Cervantes Saavedra — Don Quijote de la Mancha Vol. I

Auăleeeeeu... nu cred să fi citit o carte mai plictisitoare. Ditai pelteaua… 700 de pagini și ăsta a fost numai primul volum. Mi-a luat un an să o termin! Între timp am citit altele, unele mai groase: Jurnalul lui Mihail Sebastian mi-a luat doar două săptămâni.

Trebuie să fii un fel de Don Quijote să pui repede mâna pe al doilea volum. Mie mi-a fost de ajuns. arată tot arată mai puțin›

Nici un dialog interesant, nici o frază memorabilă, nimic în afară de scrânteala ăstuia cu ligheanul bărbierului pe cap, tâmpit de la citit prea multe romane cavalerești, rupt de lumea în care trăiește dar hotărât să o salveze. Aparent cu bune intenții, motivația lui e de fapt onoarea că deh, se crede cavaler. Cervantes a vrut să facă mișto de toate romanele cavalerești care erau la mare modă în Spania secolului XVI. Dar nu cred că se aștepta la interpretările de mai târziu. Vorba aia… Don Quijote a aruncat o piatră în baltă și mulți înțelepți o mai caută și astăzi.

Primul volum a apărut în 1605 (al doilea în 1615). Remarcabilă mi se pare tocmai premisa romanului, ideea că un hidalgo ar putea s-o ia razna de la citit prea multe romane cavalerești. Asta cam pe vremea lui Mihai Viteazul când pe la noi se găseau numai cărți bisericești în slavonă pe care le puteau buchisi doar câțiva popi. Ceva comparabil, ca Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, apare abia după 200 de ani.

În sfârșit… nu recomand. Să nu care cumva să se găsească vreun hidalgo de pe la noi să o ia razna de la prea mult citit. Haha.

Notă: 2/5 · medie Goodreads 4.08

Albert Camus — Moartea fericită

Chasing happiness is a dead end.

https://claude.ai/share/ff9de94b-cabf-4773-a78a-303131061456

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.91

Mihail Sebastian — De două mii de ani. Cum am devenit huligan

De două mii de ani… deși considerat un roman semi-autobiografic, nu este atât despre autor, cât este despre fiecare cititor al său. Funcționează de parcă ar fi fost scrisă pe hârtie de turnesol. Cartea prinde altă culoare în mâinile celor care văd o problemă de o anumită natură pe care ei o numesc „evreiască”. Autorul, evreu și român, două… nu calități, ci denumiri pe care diferiții cititori i le atribuie în diferite raporturi (vezi prefața lui Nae Ionescu), ia în discuție această problemă, veche de (mai mult de) două mii de ani, acută în acea perioadă. arată tot arată mai puțin›

Cartea a apărut în 1934. Voiam să reproduc numai câte ceva din paginile de mai jos, dar sunt prea bune ca să le trunchiez în vreun fel, așa că poftim:

De la schele, m-am dus cu Vieru să cinăm pe șosea, spre București. Iată cinci săptămâni încheiate de când n-am trecut dincolo de Snagov.

- Nu te mai vezi deloc în oraș. De ce?

- Pentru că mi-e silă. Mă otrăvește enervarea de acolo. La fiecare colț de stradă, un apostol. Mă obosește, mă deprimă.

Nu mi-a răspuns. A rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, probabil după o scurtă deliberare intimă, mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia «o piatră de pe inimă».

- Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de mii de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii.

Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvârșire incapabil de a fi antisemit era el. Mircea Vieru. Așadar și el… A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice.

- Să ne înțelegem. Eu nu sunt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sunt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere.

Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.

- Te surprind?

- Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu — și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți, însă, e greu.

- Pentru că ți-e greu să le răspunzi?

- Nu. Pentru că e inutil să le răspund. Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente — este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gândește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sunt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sunt numai românii. Antisemiți sunt germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii — toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întâmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întâmpla în 1300.

Ei bine, dacă antisemitismul este într-adevăr un fapt atât de persistent și de general, nu este inutil să-i cauți cauzele specific românești? Astăzi cauze politice, ieri cauze economice, alaltăieri cauze religioase — toate sunt prea multe și prea particulare ca să explice un fapt de o asemenea generalitate istorică.

- Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?

- Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui.

Nu o spun, te rog să mă crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători. Și atunci trebuie să accepți — iată, eu accept — această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi — dar nimic mai mult totuși decât o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale, care, și ele, tot un fapt de viață sunt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pământului.

- Ești încă o dată abil, mi-a replicat el. Deplasezi cu totul discuția. Nu te supăra, dar pe mine nu mă interesează problema neamului ovreiesc. Treaba lui, cum bine spuneai. Pe mine mă interesează pur și simplu soluția problemei evreiești din România. Nu din punct de vedere metafizic, unde refuz să te urmăresc, ci din punct de vedere politic, social și economic, oricât te-ai speria dumneata de asta. Eu pretind că primejdia ovreiască din România este o realitate — realitate care trebuie înțeleasă și încercuită cu tact, cu moderație, dar și cu hotărâre.

Dumneata îmi răspunzi vorbindu-mi despre pogromurile de la 1300. Ei bine, asta înseamnă o fugă de discuție, căci una era antisemitismul acela, fenomen religios, și alta este așa-zisul meu antisemitism, fenomen politic și economic. Nu există absolut nici o relație între una și alta. Sunt planuri distincte. Mă mir că faci cu bună știință asemenea confuzii logice. Să ne întoarcem mai bine la ceea ce se cheamă limpede «chestia evreiască» în România. Există un milion opt sute de mii de evrei în România? Ce faci cu ei? Asta e.

- Să ne întoarcem, dacă vrei, cu o mică, foarte mică observație pentru confuziile mele logice. Îmi dai voie?

Ți se pare într-adevăr atât de deosebit ca semnificație antisemitismul de azi cu cel de acum 600 de ani? Religios atunci, politic astăzi, crezi că ele sunt într-adevăr două fenomene fără raport? Vai, cât te înșeli. Gândește-te bine și spune-mi dacă nu sunt, la drept vorbind, două fețe ale aceluiași lucru. Desigur, antisemitismul din 1933 este economic, iar cel din 1333 era religios. Dar asta pentru că ordinea esențială a veacului aceluia era religia, în timp ce ordinea acestui veac este economia. Dacă mâine structura socială se va centra nu pe religie, nici pe politică și nici pe economie, ci — să zicem — pe apicultură, evreul va fi detestat din punctul de vedere al creșterii albinelor. Nu râde, că așa e. Ceea ce schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime. Punctele de vedere, da, ele sunt altele, mereu altele: esența fenomenului este însă aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.

- Nu te supăra, te rog nu te supăra, dar refuz să răspund. Esențe, cauze prime, metafizică — nu primesc nimic din toate acestea. Te chem la ordine. Eu sunt un gânditor: dumneata te arăți a fi un vizionar. N-o să ne înțelegem dacă continui.

- O să ne înțelegem și mai puțin dacă nu continuu. Uite, îți fac pe plac și vin la argumentele dumitale. Să vezi că abia acum se încurcă lucrurile. Ceea ce dumneata numești «argumente» nu sunt, în realitate, decât «scuze». Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.

- Observă, te rog, că asta seamănă puțin cu istoria oului și a găinii. Ce a fost întâi? Oul sau găina? Antisemitismul sau primejdia ovreiască? Talmudism, prietene, talmudism.

- Fie și talmudism, dacă vrei. Ascultă-mă, totuși. Și, ca să nu mai discutăm cu idei generale, să luăm un exemplu concret. Spuneai adineauri că există în România un milion opt sute de mii de evrei. De unde deții cifra asta?

- Cum de unde? O știu. Se știe.

- «Se știe» e cam vag. De unde se știe? Cine a fixat-o? Cine a controlat-o? Nimeni, evident. După socotelile evreilor, ei nu sunt decât vreo 800-900 de mii. În nici un caz un milion. După versiunea autorităților, fisc, primării, liste electorale — sunt puțin peste un milion: câteva zeci de mii mai mulți. Dumneata zici însă deodată, simplificând controversa, un milion opt sute de mii. De ce? Nu cumva pentru că acest plus de șapte-opt sute de mii satisface sentimentul d-tale antisemit, pre-existent oricărei cifre și oricărei primejdii?

- Faci rău că abuzezi de argumentul ăsta. Eu n-am desigur mijlocul să precizez câți evrei sunt. Să zicem că nu sunt decât un milion. Ei și? Ți se pare că fiind un milion, n-ar fi destui ca să fie primejdioși?

- Vezi, scumpe maistre, e rândul d-tale să fii abil. Căci nu de asta e vorba. Nu de câți sunt ei, ci de câți crezi d-ta că sunt. De ce d-ta, care în arhitectură și în critică ești atât de riguros cu fiecare dată, cu fiecare afirmație, de ce d-ta, atât de sever cu propria d-tale gândire și cu propria d-tale conștiință, atunci când e vorba de știință sau de artă, în momentul în care e vorba de evrei, devii dintr-odată neglijent și grăbit, acceptând cu ușurință o aproximație de 90 la sută, când în orice altă ordine de idei o aproximație de 0,01 la sută te-ar înspăimânta? De ce probitatea dumitale intelectuală, pe care de atâtea ori am socotit-o și prea aspră, și prea riscantă, căci ți-ai jucat pentru un adevăr minim o situație materială capitală, de ce această probitate nu mai funcționează aici, în discuția noastră despre evrei?

N-a răspuns nimic câteva clipe. S-a ridicat de la locul lui, a făcut câțiva pași pe terasă, s-a oprit în fața mea, a vrut parcă să spune ceva, s-a răzgândit și pe urmă și-a continuat plimbarea pe terasă, măsurat, pe gânduri. În cele din urmă, a vorbit, foarte calm, fără bruschețea obișnuită a replicilor lui.

- Ai avut dreptate adineauri. E foarte greu să ne înțelegem. Toate astea se pot tălmăci și răstălmăci în o mie de chipuri. Pentru un fapt există zece, pentru zece o sută. Pentru un argument cinci, pentru cinci, cinci sute. Și nu se mai termină.

- Vezi, dacă refuzi explicațiile metafizice?

- Nu, lasă gluma. Adevărul e că noi nu suntem statisticieni. Dacă am fi, ar fi simplu ca bună ziua. Am spune: există atâția români și atâția evrei. Atâția evrei buni și atâția primejdioși. Și am fi deplin edificați. Dar cum nu-i putem nici număra, nici judeca pe toții, trebuie să ne mulțumim cu anumite intuiții. Eu știu bunăoară că în România există doi bancheri evrei care dispun de oamenii noștri politici, de forțele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul că aceste două exemple exprimă o întreagă mentalitate evreiască dominatoare și intolerantă. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuiție? Ce suntem noi? Oameni care numără, sau oameni care gândesc?

- Nici una nici alta de astă dată. Suntem oameni care simțim. Ai spus-o singur: «am sentimentul că…» Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecată. De aceea mi se pare de prisos discuția. Ține minte că eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizică. Sunt așa de convins că acest sentiment al dumitale, această «intuiție» dacă preferi, este inatacabilă, încât știu dinainte că toate argumentele, bune sau rele, vor cădea. Aș putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douăzeci, două mii, două sute de mii de meseriași evrei nefericiți, mizerabili, zbătându-se între pâinea zilnică și foamea zilnică. Ei și? Ți-ar zdruncina asta intuițiile? Doamne ferește! Nu vezi că ceea ce dumneata numești «intuiția» și ceea ce eu numesc «antisemitismul» dumitale își alege anume exemplele care îl pot alimenta și le ignorează pe cele care îl pot contrazice?

A fost totdeauna în sensibilitatea românească ceva care a îndemnat-o să ne numere dezertorii și să ne nesocotească morții și răniții. Din rea-credință? Nu. Sunt convins că nu. Din neîncredere, din bănuială, din obișnuința unui vechi sentiment de repulsie.

Crede-mă, nu-ți reproșez nimic. Cu mâna pe inimă ți-o spun: nu-ți reproșez nimic. E aici o fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut. Întâmplător, argumentele dumitale sunt injuste. Ar putea fi excelente — și tot acolo am ajunge. Cred cu multă liniște, cu o foarte tristă liniște, că în toate acestea nu e nimic de făcut. Că oricâtă bunăvoință ar pune unii și oricâtă bunăcredință ceilalți, cauza este dinainte pierdută. Mi-e penibil să vorbesc despre mine însumi, dar aici, unde am ajuns, e bine să vorbim fără rezerve. Uite, sunt convins că într-o zi, dacă va fi nevoie, voi muri în prima linie pe un front românesc. Eroism? Nu, desigur. Cred însă că nu sunt poltron și că nu sunt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Că oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul. Atâția ani de prietenie și de cunoaștere îmi dau dreptul să-ți spun asta cu simplitate. Ei bine, crezi că acest ceas din urmă va dovedi ceva? Că așa sau altfel nu voi rămâne mereu străin, mereu suspectat, mereu ținut deoparte?

Nu, nu, crede-mă, toate sunt totuna și, de altminteri, asta, sentimentul acestei zădărnicii face și singura mea consolare.

A tăcut iar, mult, pe gânduri. Nu-mi mai dădeam seama dacă mă urmărise în tot ce spusesem sau dacă, absent, își continuase propriile-i reflexii. Pe urmă mi s-a adresat, cu oarecare oboseală.

- Mă descurajezi. Nu știu de ce, dar am impresia că fiecare poartă pe care o închizi deschide alte zece. Hotărât, mi-ar fi greu să-ți răspund. Ne-am pierde tot mai mult de sâmburele chestiunii. De sâmburele dramei, dacă vrei, ca să-ți fac plăcere. Ești cu prea multă pasiune evreu și eu sunt cu prea multă stăpânire român, ca să ne înțelegem. În discuție, bineînțeles, căci altfel, în viață, dă-mi voie să nu fiu atât de sumbru ca dumneata și să-ți spun că cu evrei ca dumneata pacea va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea: iubirea.

- «Cu ovrei ca dumneata…» Am mai auzit vorba asta. «Dacă toți evreii ar fi ca tine…». E o amabilitate așa de veche. Și așa de umilitoare. Sunt obosit, crede-mă.

- Obosit și intolerant. Nu mă lași să termin, nu mă lași să mă lămuresc. Recunoaște că nu ești un convorbitor comod. Eu cred cu încăpățânare că dezolarea dumitale «metafizică» aduce prea multe complicații într-o chestiune practică, grea poate, dar rezolvabilă. Faptul că o cred este un început de soluție. Ar rămâne să o mai crezi și dumneata — să o mai credeți și voi — și treaba ar fi făcută.

- Ai spiritul ingenuu.

- Ai spiritul tragic.

Am aprins amândoi țigări, am încercat să schimbăm vorba, ceea ce n-a mers — și ne-am despărțit târziu, în noapte, puțin jenați, cu o strângere de mână într-adins călduroasă. (p.212-219)

Cartea funcționează așadar ca un test pentru o afecțiune numită, în acest roman, „antisemitism”. Cine citește mai cu atenție și până la capăt poate înțelege că această afecțiune este mai cuprinzătoare și că antisemitismul este numai o manifestare a sa, un eventual simptom între altele posibile.

Cum am devenit huligan este replica autorului la reacțiile primilor săi cititori. Testul turnesolului a prins aproape toți intelectualii vremii, începând cu cel care i-a scris prefața, profesorul și mentorul lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu.

Asta e, din câte am citit eu până acu, cea mai importantă carte din literatura română a secolului XX și, evident, recomandarea mea în ajun de zi națională.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.27

Mihail Sebastian — Jurnal: 1935-1944

Nu am citit nimic din opera lui Mihail Sebastian. Îl credeam un autor secundar, dispărut accidental înainte de vreme. Am citit însă din operele prietenilor săi, Mircea Eliade, Camil Petrescu și alții, care mi s-au părut admirabili.

Acum, după Jurnalul lui Mihail Sebastian, jurnalul său intim (pe care nu intenționa să îl publice), mi-am schimbat radical părerea. Se zice că dacă citești un autor ajungi să îl cunoști, dar nu este așa. O operă poate fi valoroasă în sine, dar asta nu spune prea multe despre valoarea umană a autorului, despre valoarea sa morală. arată tot arată mai puțin›

Nu poți cunoaște un om decât după ce ai pătruns în intimitatea sa. Poate nici măcar așa…

Despre Nae Ionescu, profesorul și maestrul său, Mihail Sebastian nota:

L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecție la facultate, de la care am lipsit și care pare să fi fost extraordinară. O revoluție în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal… Logica colectivelor devine față de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este față de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcându-mi întreaga lecție, cu acel zâmbet amuzat și neglijență ușor simulată, care îi stă așa de bine.

A fost o după-amiază frumoasă și în orice caz m-am bucurat că cel puțin în partea finală a părăsit politica și gardismul de Fier.

Este fără îndoială cel mai interesant și mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întâmplat și se vor mai întâmpla - în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu și să mă dezamăgească în ce privește calitățile lui de inteligență. (17 iunie 1935, p.30)

Mihail Sebastian e pseudonimul lui Iosif Hechter, evreu din Brăila, născut în 1907. Obține licența în drept la Universitatea din București în 1929, după care studiază filosofia. Debutează în 1934 cu romanul (semi) autobiografic De două mii de ani. În prefață, Nae Ionescu afirmă că evreul nu poate fi român oricât ar încerca. Pe fondul schimbărilor politice din acea perioadă, nu numai Nae, ci aproape toți prietenii săi, Mircea, Camil etc. devin adepți ai mișcării legionare și antisemiți. Mihail consemnează în jurnal această transformare uluitoare a prietenilor săi, cei mai mari intelectuali români ai vremii, și o face cu atâta candoare încât nu poți să nu îl îndrăgești.

Camil Petrescu, pe lângă antisemit, era și un fanfaron ridicol. Dar însemnările lui Mihail despre „camilismele” acestuia denotă o îngăduință de care numai un prieten poate da dovadă. Reproduc doar câteva, deși toate merită citite:

Aseară, la Lilly, unde luam masa cu întreg grupul nostru, Camil – vorbind cu Mircea și cu mine – spunea, cu una din acele mișcări de sinceritate curajoasă, care îl prind așa de bine – parcă și-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în fața evidenței:

- În definitiv, dragă, să recunoaștem: nu există decât trei romancieri: d-ta, Mircea și eu.

Inefabil, Camil. Dacă ar mai fi fost de față – știu eu? – Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că «în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri». (19 martie 1936, p.46)

Într-o seară am fost cu Camil la «Gambrinus». Cred că asta a fost luni, după concertul Müntzer. Vorbeam despre literatura românească. Am reținut fără să zâmbesc declarația lui:

- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare – și acela sunt tot eu.

Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui [sic!] – este așa de inteligent – și totuși așa de profund naiv. (11 noiembrie 1936, p.93)

Camil îmi spunea azi-dimineață, pe Calea Victoriei:

- Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta și o profundă cunoaștere a textului și o extraordinară cultură filozofică și o sensibilitate nervoasă excepțională. Actorii ăștia sunt imbecili: nici nu pot măsura șansa lor imensă de a lucra cu mine.

Îl ascult dezarmat. Tot ce pot face e să surâd – un surâs puțin mirat, dar care nu protestează. (7 decembrie 1937, p.130)

Niciodată nu sunt mai interesanți oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, își amintesc ce le convine. Și dacă ar intra în această subită transformare și puțin cinism – încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenței care îi obligă să arate că și ieri, când erau cu vechiul regim, și astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era și este «principial» aceeași. În materia asta nimeni nu-l întrece pe Camil. Uneori e amuzant. Nimeni nu e mai dezorientat decât el, mai descompus de frică, mai isteric în clipele nedecise, mai catastrofic în prevederi – și pe urmă, cu vechiul lui surâs triumfător, îți explică nu numai că a prevăzut totul, dar că ar fi fost în stare «dacă era ascultat», să prevină totul. Față de legionari a făcut toate platitudinile posibile (dar și aici, prin oameni în subordine, prin femei de a doua mână, prin bieți tineri famelici). Nu a ezitat nici să scrie, și pe urmă să răspândească din om în om «cu titlu confidențial», lamentabilul memoriu din septemvrie, în care arăta că el totdeauna a fost legionar și că, dacă e adevărat că a fost prieten cu mine, nu e mai puțin adevărat că și Nae Ionescu mi-a fost prieten (stabilind probabil astfel o jurisprudență).

Dar astăzi Camil explică, cu absolut aceeași îndârjire, că legionar n-a fost niciodată și că (textual) el nu se poate simți bine decât în regimul de azi, care este regimul valorilor naționale. (4 februarie 1941, p.297-298)

Mircea Eliade, care îmi plăcea atât de mult, începând cu Romanul adolescentului miop, Întoarcerea din rai și Huliganii, este uriașa mea dezamăgire. Știam că a avut „simpatii legionare“, dar diavolul se ascunde în detalii:

Aseară Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversații destul de potolite despre politica externă și despre Titulescu, ridicând deodată glasul, cu acea teribilă violență cu care mă surprinde uneori.

- Titulescu? Ar trebui executat. Pus în fața unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanțe. Spânzurat de limbă.

- De ce, Mircea? Îl întreb surprins.

- Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu rușii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe Bucovina și Maramureșul.

- De unde știi?

- Mi-a spus generalul Condiescu.

- Și e de-ajuns? Sursa nu ți se pare pătimașe? Informația nu ți se pare fantezistă?

M-a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă că cineva se mai poate îndoi de asemenea «adevăr».

[…]

El, Mircea Eliade, crede orbește ce scrie Universul. Informatorul lui e Stelian Popescu [directorul ziarului Universul] – și crede orbește în el. Veștile cele mai absurde, cele mai trivial tendențioase găsesc în el un ascultător credul. Și are un fel naiv de a se exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraș, în redacția Vremei, în redacția Cuvântului. Titulescu ne-a vândut rușilor. Titulescu a cedat comuniștilor spanioli «25 de avioane comandate în Franța».

Dacă eu ridic din umeri, cu neîncredere, el mă privește dezolat, dând ușor din cap, ca în fața unui om cu desăvârșire pierdut pentru adevăr. (25 septembrie 1936, p.84-85)

Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfărșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Bălăcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toții au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma…

Altminteri n-aș putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenții care l-au ciopârțit cu cuțitele pe Traian Bratu [rectorul Universității din Iași], aseară la Iași, nu sunt gardiști, ci ori… comuniști, ori național-țărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă.

S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine.

Să nu uit, de asemeni, explicația pentru care el aderă cu atâta inimă la Gardă:

- Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.

Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivități așa de catastrofale! (2 martie 1937, p.114)

Titel Comarnescu îmi povestește o convorbire politică pe care a avut-o deunăzi cu Mircea, mai filogerman decât oricând, mai antifrancez și antisemit decât totdeauna.

«Rezistența polonezilor la Varșovia – zice Mircea – este o rezistență iudaică. Numai jidanii sunt în stare să șantajeze cu femeile și copiii aruncați în primă linie, pentru ca să abuzeze astfel de scrupulele germane. Germanii n-au nici un interes să distrugă în România. Numai o politică progermană ne poate salva. Numai un guvern George Brătianu-Nae Ionescu e o soluție. Sovietele nu mai sunt o primejdie, căci pe de o parte au renunțat la comunism – iar comunismul, de altfel, să nu uităm, nu este totuna cu marxismul și nu este neapărat iudaic – iar pe de altă parte, ele (Sovietele) au renunțat la Europa și se îndreaptă exclusiv spre Asia. Ceea ce se întâmplă la frontiera din Bucovina e un scandal, căci noi valuri ovreiești pătrund în țară. Decât o Românie încă o dată invadată de jidani, mai bine un protectorat german.»

Comarnescu mă asigură că mi-a reprodus textual vorbirea lui Mircea. Acum înțeleg perfect de ce cu mine e atât de reticent când e vorba de politică și de ce pare că se refugiază în metafizică, pentru a scăpa de «ororile politicei».

Iată, iată cum gândește fostul tău prieten Mircea Eliade. (20 septembrie 1939, p.231)

Nina [soția lui Mircea] e de două-trei săptămâni la București. Evident, nu m-a căutat și n-am văzut-o. Nici nu știu ce i-aș putea spune. Se pare că Mircea va fi numit la Roma. La Lisabona, orientarea sa politică (e mai legionar decât oricând) îl face nefolositor. Mi se spune (Rosetti) că ar avea 400 000 lunar. Poate e exagerat, dar nici 200 n-ar fi răi. Să recunosc că am avut un moment de revoltă, de scârbă și de tristă invidie când am aflat toate astea. În timp ce el duce o existență de magnat, în regiuni paradiziace, de viață, de pace, de lux, de confort, de visare – în timp ce el trăiește din plin «ordinea nouă» – eu trag aici după mine o existență mizerabilă de prizonier.

Iar după război – presupunând că voi scăpa și că ne vom întâlni – anilor lui de înflorire eu nu le voi putea opune decât triștii mei ani de umilință și ratare.

Ratarea nu se scuză niciodată, cu nimic. Izbânzile – chiar când sunt rodul infamiei morale – tot izbânzi rămân. (27 mai 1942, p.456)

Mișcarea legionară a fost reprimată în mai multe rânduri. În 1938, după ce Nae și Mircea au fost arestați (apoi eliberați după câteva luni), Mihail nota:

Deplor desigur tot ce se întâmplă, sunt dezolat de Nae, sunt dezolat de Mircea, aș vrea să-i știu liberi – dar nu pot să cred că «acțiunea» lor a fost altceva decât o socoteală greșită pentru Nae și o penibilă copilărie pentru Mircea. Jumătate farsă, jumătate ambiție. Mai departe nu văd nimic. (30 august 1938, p.174)

Mai târziu, după asasinarea primului-ministru (Armand Călinescu), mai mulți legionari au fost împușcați, printre care cunoscuți ai săi (M. Polihroniade, C. Tell):

Nu pot judeca politic drama asta. Sunt omenește îngrozit. Știu bine că toți oamenii ăștia, toți laolaltă și fiecare în parte, ar fi asistat nepăsători la o teroare legionară și ne-ar fi ucis cu cea mai mare nepăsare. Mai știu că orbirea lor mergea până dincolo de orice limită. Totuși, totuși, totuși, mă simt trist, bătut, cuprins de un dezgust amar. (25 septembrie 1939, p.234)

Antisemitismul, după cum e consemnat în jurnal, s-a manifestat continuu în această perioadă în societatea românească, mai mult sau mai puțin, în funcție de regimul aflat la putere: sub Carol al II-lea, înainte și după instaurarea dictaturii regale (1938), sub Ion Antonescu, atât în alianță cu Garda de Fier (1940–1941), cât și după înlăturarea legionarilor (1941–1944), când au avut loc pogromuri (cel mai mare la Iași în 1941) și deportări masive în Transnistria (unde au fost uciși între 115.000 și 180.000 de evrei).

Jurnalul lui Mihail parcurge mai multe planuri: cel social, al relațiilor sale personale, despre femeile pe care le-a iubit, prietenii și cunoștințele sale; cel politic, schimbările de regim și perspectiva sa ca evreu asupra antisemitismului românilor de atunci (ce a rămas tabu, din păcate, până în zilele noastre); cel artistic, procesul său de creație și poziția precară pe care a avut-o în societate, dar și impresiile sale despre diverse lecturi și muzica pe care o asculta și, poate mai de interes azi, planul războiului în plină desfășurare pe care îl urmărea obsesiv. Pentru mine toate au fost extrem de interesante. Am punctat aci numai câte ceva din planul social-politic, dar jurnalul merită citit și doar pentru acest ultim plan – o mărturie despre cel de-al Doilea Război Mondial așa cum a fost trăit în București.

Nu am citit nimic mai edificator decât Jurnalul lui Mihail Sebastian în ceea ce îi privește pe prietenii săi (sunt remarcabile și referințele la Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu și mulți alții). Operele lui Mircea Eliade și Camil Petrescu sunt, prin comparație, niște frânturi obscure ale acestor autori care au făcut parte din elita intelectualității românești a secolului XX. Pentru a-i cunoaște mai bine, lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian e obligatorie.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.67

Roberto Benigni — Il sogno: L'Europa s'è desta!

Roberto Benigni face aici cel mai bun discurs pentru noi cei care trăim în țările europene astăzi. Mai bun decât orice speech de pe TED Talks. Bun atât ca text și prestație, informativ și emoționant, dar mai ales ca valoare, ca importanță.

Cartea a apărut în iunie 2025, în italiană, în completarea speechului pe care acesta l-a ținut în direct la TV pe 19 martie 2025. arată tot arată mai puțin›

Nu am văzut înregistrarea integrală (copyright Rai 1, înțeleg că se găsește pe platforma RaiPlay), numai câteva fragmente scurte, un motiv în plus pentru care cartea trebuie promovată și tradusă în limbile europene (știe cineva de vreo traducere în română?).

Discursul lui Benigni este o declarație de dragoste pentru Europa Unită. Statele Unite ale Europei. Acesta este "visul" său. Il sogno. Dar nu e numai al său, ci este un vis mai vechi, împărtășit, ce capătă formă pentru prima dată în 1941, în Italia. Spinelli, Rossi și Colorni, trei dizidenți ce fuseseră trimiși în exil de către fasciști, compun Manifestul de la Ventotene. Mărturisesc, spre rușinea mea, că abia acum am aflat povestea celor trei pionieri. Visul continuă cu Jean Monnet, consilierul lui Robert Schuman, ministrul francez care pe 9 mai 1950 (ce devine Ziua Europei), citește la Paris declarația, redactată de consilierul său, pentru înființarea Comunității cărbunelui și oțelului. Această instituție a constituit garanția păcii între Franța și Germania, la care apoi s-au alăturat Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Știm că asta a stat la baza înființării Uniunii europene de mai târziu, dar prea puțini știu de proiectul Comunității politice europene și de apărare, inițiativa ministrului italian De Gamberi (sfătuit de Spinelli, cel de la Ventotene) și de eșecul acestuia în 1954. Visul unei federații europene, având o armată comună, a fost zdruncinat atunci de deputații francezi comuniști și cei din jurul lui De Gaulle, care nu voia Europa federală, ci una a națiunilor. Dar visul se desfășoară în continuare, iar în 1957 se naște, tot în Italia, Comunitatea economică europeană, piața unică, ce a dus la prosperitatea tuturor țărilor membre. Parlamentul european, din 1962, cu alegeri directe din 1979, a fost un pas uriaș în politica europeană, prezidat atunci de Simone Veil, o femeie, evreică de origine franceză, ce fusese prizonieră la Auschwitz. Comunitatea europeană funcționează, așa că aderă și statele vecine, de la șase la douăsprezece, apoi cincisprezece, până la douăzeci și șapte astăzi, printre care și noi. Se instituie și moneda Euro, Schengen, Erasmus, Carta drepturilor fundamentale.

Vă asigur că Benigni face această istorie, cu multe dintre detaliile ei relevante, cât se poate de captivantă. Dar nu ne prezintă numai istoria noastră europeană, ci și neajunsurile, problemele cu care ne confruntăm: lipsa puterii Parlamentului european, adică a reprezentanților noștri de la Buxelles, dreptul de veto al șefilor de stat sau unanimitatea în Consiliul european prin care se poate bloca orice inițiativă, lipsa unei coeziuni în politica externă europeană și de apărare, a unei armate comune…

Europa e, din păcate, la mâna guvernelor naționale (tot mai naționaliste). Visul de la Ventotene, Europa Unită, visul de pace și prosperitate pentru toți cetățenii europeni, s-a desfășurat până acum, vreme de optzeci de ani, nu atât datorită, cât în pofida guvernelor naționale. Fiecare pas spre integrare s-a făcut de nevoie, pentru a evita un dezastru sau altul. Deși argumentele pentru o integrare mai strânsă, pentru o federație europeană, sunt imbatabile.

Acum în Europa avem douăzeci și șapte de armate diverse, douăzeci și șapte de armate mici care singure nu ar ști să se apere de nimeni, cu arme și echipamente diverse, structuri diverse, strategii diverse și așa mai departe. Gândiți-vă că ar fi logic în schimb să avem o armată unică, apărarea europeană comună!

Ați mai auzit de asta, nu? Se vorbește des în ultima vreme. Dar cât ar fi de eficientă o armată unică, cu un singur comandament, un singur stat major, un buget de finanțare și tot restul! Ca în Statele Unite. Gândiți-vă, dacă americanii ar avea cincizeci de armate diferite? Îți vine să râzi!…

Și câți bani s-ar economisi în Europa! S-a și făcut calculul, uite aici: până la o sută de miliarde de euro economisiți în fiecare an. O sută de miliarde!… Dar în Uniunea europeană avem până astăzi douăzeci și șapte de armate: un cost enorm, inutil, pe care l-am putea evita. Iar acum se vorbește chiar de creșterea cheltuielilor de apărare, de a cheltui și mai mulți bani. Faceți armata europeană, în schimb, așa facem și economie și suntem mai puternici!… (p.111-112)

Benigni nu dezvoltă argumentul reducerii costurilor, dar noi ne putem întreba cât s-ar economisi dacă am înlocui, nu doar armatele, ci și cele douăzeci și șapte de parlamente, de guverne și așa mai departe, cu numai câte unul, european?

Deși sunt întru totul în asentimentul autorului, căci și eu sunt, vorba lui, un "europeist extremist", nu sunt atât de optimist. Visul acesta al Europei Unite poate fi desăvârșit numai de politicieni mari, de anvergură europeană, precum Spinelli, Monnet, De Gamberi și alții asemenea, nicidecum de politicieni mărunți, de talie națională, ce vor ca Europa să rămână în bucăți, nu pentru binele cetățenilor pe care pretind că îi reprezintă, ci pentru ca ei să conducă o bucată.

Dar sper și eu, ca Benigni, că tinerii politicieni ce vor urma, poate copii ai unor studenți Erasmus, europeni veritabili, vor reuși să ducă la bun sfârșit acest vis, cel mai grandios proiect politic încercat vreodată. Alternativa e un dezastru. Statele europene, luate câte unul, nu mai au nicio importanță în lumea de astăzi. Luigi Einaudi, primul președinte al Italiei republicane, iar mai înainte mentorul lui Rossi, unul dintre cei trei pionieri de la Ventotene, spunea: "«Problema nu e între independență și unire, ci între a exista uniți sau a dispărea»" (p.125)

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.29

Umberto Eco — How to Spot a Fascist

Apropo de tradiționalism, ăsta ar fi un posibil indiciu în depistarea unui fascist. Umberto Eco, care a crescut pe vremea lui Mussolini, ne zice că fascismul e un concept mănunchi (cluster concept, cf. Wittgenstein), precum cel de joc. Conceptele de genul ăsta nu au o trăsătură definitorie, ci un set extins de trăsături dintre care, într-un anumit caz, putem regăsi doar câteva. Alte trăsături posibile ale unui fascist, pe lângă tradiționalism, sunt: anti modernism, anti intelectualism, xenofobie, conspiraționism, elitism, eroism, machism, populism și altele. Mesajul eseului e să nu fii, băi, fascist. Hai bella ciao.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.19

Mikhail Shishkin — Rusia mea: Perspectiva unui scriitor autoexilat în Occident

O amenințare mortală din exterior - cum era invazia mongolă în secolul al XIII-lea - ar fi putut contribui la unificarea poporului și ar fi putut fi șansa istorică în fața dezastrului iminent. Dar asta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, invazia mongolă și includerea ulterioară a Rusiei Kievene în Hoarda de Aur au intensificat antagonismul dintre autoritate și popor și au făcut din asta o constantă invariabilă a politicii rusești.

Mongolii, sub conducerea lui Batu Han, au întemeiat Hanatul Hoardei de Aur și în 1242 au stabilit capitala la Sarai, pe malul cursului inferior al Volgăi. arată tot arată mai puțin›

Din acel moment, Rusia Kieveană a aparținut Hoardei de Aur, iar Sarai a devenit capitală rusească. Țara a fost transformată în ulus - o provincie - a Imperiului Mongol. Hanul mongol le-a acordat principilor ruși putere asupra pământurilor lor, favoare dovedită printr-un document oficial - așa-numitul iarlâc. Pentru a-i aduce un omagiu hanului mongol, principii kieveni trebuiau să meargă la Sarai, să se întindă la pământ în fața lui împreună cu suita lor și să-i sărute călcâiul. Mongolii au renunțat să mai ocupe cu armată proprie teritoriile luate în stăpânire. În schimb, a devenit sarcina principilor să încaseze tributul de la popor, în calitate de reprezentanți ai hanului. [...] Astfel, ocupația mongolă s-a transformat de la început într-o dominație a propriilor conducători. Jugul tătar era, de fapt, rus.

În provinciile (ulus) rusești domneau aceleași reguli ca în întregul Imperiu Mongol. Hanul considera teritoriile și popoarele subjugate ca fiind proprietatea lui. Legea forței era legea de bază a țării. La curțile lor, principii ruși imitau viața din capitala Hoardei de Aur. Verticala puterii (supunerea față de centru) funcționa după următorul principiu: fii cu capul plecat către cei de sus, calcă-i în picioare pe cei de jos. Singura diferență fundamentală în relația reciprocă dintre popor și autoritate înainte și după cucerirea mongolă constă în faptul că și principii au devenit sclavi. Elita politică rusă a adoptat mentalitatea de sclav din instinct de autoconservare. (p.32-33)...

Dacă Occidentul ar fi reacționat prompt și adecvat la bombardamentele din Cecenia și la agresiunea împotriva Georgiei, poate că nu ar fi existat nici ocuparea Crimeei, nici războiul din Donbas, nici execuțiile în masă ale dictatorului sirian susținut de Rusia. Lipsa de pedeapsă dă curaj.

Aceste semi-sancțiuni ale țărilor occidentale împotriva Rusiei sunt expresia unei speranțe timide că dificultățile economice ar putea să provoace nemulțumirea cetățenilor ruși față de stat și i-ar putea încuraja să protesteze activ. Dar, din păcate, este o speranță deșartă. […]

Este mult mai probabil ca populația occidentală, speriată de haosul economic și de posibilitatea unui război, să își aleagă noi guverne și să-i înlocuiască pe dușmanii lui Putin cu susținători ai acestuia decât ca rușii să se revolte împotriva puterii din cauza colapsului economic și a creșterii prețurilor la alimente. Și se pare că asta se întâmplă. Guvernele europene sunt acum divizate în privința sancțiunilor. […]

Conflictul dintre Rusia și Occident este încă departe de a fi rezolvat; nici măcar nu a atins punctul culminant. Cu toate acestea, războiul hibrid purtat de către ulus-ul Moscova ar putea deveni o șansă pentru Europa. O nouă reflecție asupra strategiilor comune de apărare împotriva noii provocări ar putea da un impuls și ar putea contribui la creșterea sentimentului de coeziune pierdut al comunității europene. O criză, un pericol sau o amenințare determină acest continent să redefinească Europa, să înțeleagă în ce constă aceasta, unde se află granițele sale și ce reprezintă. Este o oportunitate să recunoaștem că suntem o Europă unită în fața unui război iminent. (p.132-133)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.54

Giovanni Sartori — Teoria democrației reinterpretată

Apărută în 1987, la noi abia în 1999, Teoria democrației reinterpretată a devenit mai necesară acu decât a fost de la publicarea ei. Giovanni Sartori (1924-2017) nu a mai apucat derapajele democrației occidentale la care asistăm cu toții astăzi. Coperta ediției Polirom, simbolizând democrația americană, este deja desuetă.

Din discursul public de azi, deși se vorbește peste tot de declinul democrației, se poate observa că foarte puțini dintre cei care folosesc cuvântul au și o înțelegere adecvată a conceptului democrației așa cum este elaborat în științele politice. arată tot arată mai puțin›

Definiția etimologică, la care se limitează majoritatea celor care folosesc cuvântul, alterează înțelesul acestui concept care nu este atât de ușor de însușit. Sartori dedică un capitol întreg democrației etimologice și noțiunii de popor în jurul căreia se construiește această definiție, arătând că formula lui Lincoln — "guvernare a poporului, de către popor, pentru popor" — putea la fel de bine să fie însușită și de Stalin, așa că nu este suficientă pentru a descrie democrația.

Călin Georgescu, cel care obținuse mai puțin de 23% din voturi în turul întâi al alegerilor prezidențiale din România în noiembrie 2024, deși acuză subminarea democrației odată cu anularea acestor alegeri, publica zilele trecute, după un miting de protest în mijlocul susținătorilor săi, "Noi suntem poporul! Noi suntem România! Noi avem puterea!" — un mesaj vădit anti-democratic, suficient pentru a fi marginalizat de către un electorat cu pretenții democratice veritabile.

Pentru a oferi o comparație, Partidul Nazist a obținut aproape 44% la alegerile parlamentare din Germania în martie 1933 și abia în urma unei coaliții pentru a forma majoritatea și presiuni asupra celorlalte partide a adoptat Legea de abilitare a lui Hitler prin care acesta a desființat partidele politice și implicit democrația.

În speranța că democrația occidentală va depăși perioada de instabilitate de astăzi, recomand lucrarea lui Sartori atât celor care nu știu ce e democrația, cum nu știam nici eu până să o citesc, dar mai ales celor care cred că știu ce e fără să fi studiat. Deși nu poate fi cuprinsă într-o simplă definiție, democrația este totuși inteligibilă.

Evident, o condiție esențială pentru supraviețuirea sistemului democratic este inteligibilitatea lui. Deși democrația este mult mai complicată decât orice altă formă politică, paradoxal ea nu ar putea supraviețui dacă principiile și mecanismele sale nu ar fi accesibile capacității intelectuale a cetățeanului obișnuit. (p.39)

Complicația democrației vine din poziția acesteia față de grecii antici și occidentalii moderni, față de participarea directă și cea prin reprezentanți, față de idealismul și realismul politic, față de libertatea și egalitatea politică, față de majorități și minorități, față de diferitele intensități ale preferințelor individuale, însă înainte de aceste dimensiuni și de multe altele, complicația sau problema fundamentală a democrației este cea a puterii noastre a tuturor și a felului în care vrem să o folosim.

Faptul că un candidat oarecare la prezidențiale își arogă puterea întregului popor sieși și simpatizanților săi este fără îndoială descalificator într-o democrație. Astfel de derapaje ar trebui sancționate drastic dacă nu prin vot, atunci prin alte proceduri instituționale. Puterea este a tuturor cetățenilor, indiferent de simpatiile lor politice — așa e în democrație.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 5.00

Gheorghe Vlăduţescu — Ateismul în antichitate

Antiteismul și preateismul încep să devină ateism abia cu Democrit din Abdera (460-370 î.e.n.), întemeietorul materialismului atomist, care va fi preluat și dezvoltat de Epicur în etapa elenistică a civilizației grecești și de Lucrețiu în Roma veche.

„Democrit din Abdera, avea să observe Plutarh, susținea că Universul este infinit, deoarece n-a fost niciodată creat de o ființă oarecare” (în Leucip-Democrit, Texte, Editura de Stat, 1950, fragm. 41). Într-adevăr, abderitanul credea că „natura lucrurilor eterne constă în substanțe mici, al căror număr este infinit. arată tot arată mai puțin›

Alături de ele presupune un spațiu de o mărime infinită, pe care îl exprimă prin termenii: vid, neant, infinit… Din ele, ca elemente, iau naștere și se formează lucrurile vizibile și obiectele ce se percep cu simțurile. Se frământă și sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor și din pricina altor deosebiri specifice” (Simplicius, în loc. cit., fragm. 39).

În massa infinită de atomi există o continuă frământare, se nasc și se distrug corpuri, apar și dispar lumi. Datorită existenței vidului, atomii se pot mișca, ceea ce înseamnă că mișcarea aparține massei de atomi, și nu își are izvorul undeva în afara lumii. Lumea, arată Democrit, nu urmează un anumit plan întocmit de o ființă supranaturală, ci legile ei firești, propria-i necesitate. Mișcarea, fiind inerentă nebuloasei de atomi care premerge formării Universului, a prilejuit, fără a exista o cauză anume, nașterea unui vârtej în care atomii se ciocneau dezordonat, ca apoi să înceapă separarea lor, asemănătorul atrăgând asemănătorul. Astfel s-a format Pământul din atomii mai grei care s-au adunat la mijloc. Alții, reunindu-se în masse mai dense și datorită mișcării lor rapide, s-au aprins. Așa au luat naștere Soarele, Luna și stelele.

Merită în plus semnalate pentru semnificația și valoarea lor științifică și ateistă alte consecințe ale teoriei democritiene despre Univers. Mai întâi: și Soarele, și stelele au în principiu aceeași compoziție ca și Pământul, între materia cerească și pământească neexistând deosebire esențială, ca de la perfect la imperfect. În al doilea rând, Democrit considera că „lumile sunt nesfârșite la număr și de mărimi deosebite… În unele locuri lumile abia iau ființă, în altă parte însă sunt pe cale de dispariție… Unele sunt lipsite de viețuitoare, de plante și de orice umezeală” (Democrit, fragm. 42, în loc. cit.).

Democrit a căutat tot timpul vieții să-i întărească omului convingerea în puterea de cunoaștere și de dominare a naturii. Prin valoroasele sale cercetări matematice și subtilele observații medicale se conturează mai precis imaginea celui care a fost, după cum spunea Marx, „prima minte enciclopedică dintre greci”.

Întrucât opera lui Democrit s-a pierdut aproape în întregime, din puținele fragmente pe care le cunoaștem nu putem reconstitui decât ipotetic concepția sa biologică și medicală, dar suficient pentru a ne da seama de orientarea ei materialistă.

Trăind într-o vreme când biologia și medicina erau abia în fașă, este pe deplin înțeles că Democrit n-a putut da problemelor pe care le discuta răspunsuri complete și întru totul științifice. Semnificativ este însă faptul că el ajunge peste tot la o explicație naturală, lipsită de orice umbră mistică.

Ca și înaintașii săi materialiști, Democrit considera apariția viețuitoarelor și a oamenilor pe pământ ca un proces natural, situându-se astfel la antipodul credințelor mistice după care de undeva, dintr-o lume a zeilor, coboară sufletele nemuritoare pentru a se încarna vremelnic în trupul muritor.

Pentru Democrit, „sufletul este muritor și dispare odată cu trupul” (fragm. 78, în loc. cit.), pentru simplul fapt că și el, ca și corpul, este compus din atomi, deci nu înseamnă altceva decât o asociație trecătoare de particule materiale. Atomii sufletului sunt mai subtili, rotunzi, astfel că alunecă mai ușor. Ei sunt aceia care asigură viața. Când trupul moare, atomii care compun sufletul se despart și se amestecă în vălmășagul de atomi din spațiu.

Democrit - este adevărat - n-a reușit să sesizeze deosebirea calitativă dintre corporal și psihic, ceea ce constituia, evident, o limită a concepției sale. Rămâne însă fondul materialist al tezelor lui despre suflet care, deși încă naive, au totuși meritul istoric de a se fi opus ferm idealismului și religiei.

Totodată, Democrit explică și reprezentările oamenilor despre zei pe care îi consideră ca rod al personificării fenomenelor și corupurilor naturii. Dar cum au luat naștere aceste personificări, ce anume i-a determinat pe oameni să și le formeze? - iată întrebarea la care el încearcă să răspundă. După părerea lui, credința în zei a apărut datorită faptului că „oamenii din vechime, observând fenomenele cerești, cum sunt tunetul, fulgerul, apropierea stelelor, eclipsele de Soare și de Lună, s-au îngrozit și au presupus că vinovații de toate acestea sunt zeii” (Sextus Empiricus, în vol. Leucip-Democrit, Texte). Altfel spus, Democrit ar fi gândit zeii ca rezultat al necunoașterii cauzelor reale ale fenomenelor, ca rod al unei autoînșelări, ca o construcție iluzorie, în care omul își exprima neputința în fața unei naturi care-l domina și care îi provoca teamă.

Pentru învingerea fricii față de zei și eliberarea de superstiții, omul - recomanda Democrit - trebuie să cunoască mai mult și mai profund lumea din jurul lui, să înțeleagă cauzele reale ale tuturor schimbărilor în natură, ale fenomenelor și proceselor lumii. (pag. 43-46)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.50

Cristian Preda — Ce vrem de la președintele țării? : Ghid civic pentru alegătorii români

Pentru că ieri am urmărit cea mai disputată dezbatere prezidențială, azi m-am destins puțin cu cărțulia asta și cu prezidențiabilii noștri românești, că au și ei, totuși, hazul lor.

Nu îi compar aci pe alde Trump/Harris cu ai noștri ca brazii Ciucă/Ciolacu/Geoană și nici măcar cu Simion/Lasconi, n-aș sti de unde să încep. Ar fi ca și cum l-aș compara pe Chappelle cu… Costel. Și zic Dave Chappelle ca să nu zic George Carlin, Dumnezeu să-i dea sănătate (sic!). arată tot arată mai puțin›

Cred însă că dintre alegerile de anul ăsta, cele americane au o importanță mult mai mare pentru noi, românii, decât alegerile noastre românești.

Revenind la cărțulie, după prefața de Andrei Pleșu, trei texte ale lui Cristian Preda, Ciprian Mihali și Sorin Ioniță, pe care îi urmăresc cu interes pe Facebook, ceea ce vă recomand și vouă, caută să răspundă la întrebarea din titlu. Ce vrem de la președintele țării?

Primul text, al lui Cristian Preda, cel care lansează întrebarea, fapt pentru care îl felicit, este și cel mai serios, un fel de fișă a postului de președinte, ce cuprinde zece proiecte de țară, Schengen, Euro, autostrăzi și așa mai departe, dar și câteva trăsături dezirabile (sau poate necesare?) ale prezidențiabililor noștri, hărnicie, moderație și dărnicie (poftim?), dar totuși mai puține reglementări și mai multă libertate. Mă rog…

Al doilea, al lui Ciprian Mihali, profesor de filosofie, e un text mai pe gustul meu, pe marginea unor idei ale lui Max Weber și Jean-Claude Monod, despre posibilitatea unei forme de carismă democratică a președintelui de țară, ceva între dominația tradițională și cea a sistemului legal-rațional, între figura mitologică a conducătorului providențial și portretul robot al funcționarului birocratic. Mă gândesc cine ar putea intra aici... Harris? Că doar nu Trump, el este, după cum știm, și îl citez, the chosen one. În fine…

Ultimul text, al lui Sorin Ioniță, cel mai bun după părerea mea, e intitulat "Doamne ferește de ziua când va conta cine e președintele României", dar nu vă zic mai multe. Cine știe, poate vă luați și voi cărțulia, cele trei texte au doar optzeci de pagini.

Iar după texte, anexele, cu prevederile constituționale referitoare la atribuțiile președintelui din țara noastră, ar fi poate și mai interesante pentru anumiți concetățeni, cu toate că aceștia știu foarte bine ce vor de la președintele lor, cum ar fi, de exemplu, o locuință la numai 35.000 de euro. Așa că întrebarea din titlu poate fi irelevantă.

Un titlu mai atrăgător ar fi fost, poate, "Indiferent de ceea ce vrem noi, ce ne-ar putea oferi, conform constituției noastre, oricât de darnic ar fi, președintele țării?"

Mă tem că răspunsul scurt este, fără nicio aluzie la cuplul Ciucă/Ciolacu, stabilitate. Iar dacă vrem într-adevăr libertate, să o susținem, cu tot sufletul nației românești, nu neapărat pe Kamala noastră de Câmpulung, ci pe Kamala cea autentică, de California. Hai noroc să avem baftă la alegeri.

All the leaves are brown, and the sky is grey… California dreamin' on such a winter's day 🎵🎶

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.85

Leo Tolstoy — Cazacii. Doi Husari. Top 10+

Oare de ce la voi pe toți soldații îi cheamă Ivan? Ivan! repetă bătrânul. Tu, tăicuță, să ceri din butoiul început. Au cel mai bun cihir din staniță. Dar, vezi, mai mult de treizeci de copieici pe un sfert de vadră să nu dai, nu de alta, dar ea, scorpia, s-ar bucura… Oamenii noștri parcă-s blestemați, proști, continuă unchiașul Eroșka pe un ton plin de încredere, după ce ieși Vaniușa. Pe voi nici măcar nu vă socotesc oameni. Pentru ei, tu ești mai rău decât un tătar. Rușii sunt, chipurile, mireni. arată tot arată mai puțin›

După mine însă, chiar dacă ești soldat, ești tot om și ai un suflet în tine. E bine cum judec? Ilia Moseici era soldat, dar ce suflet de aur avea! Ce spui, tăicuță? Pentru asta, ai noștri nu mă au la suflet; or, mie îmi e totuna. Sunt un om vesel, eu îi iubesc pe toți, eu, Eroșka! Asta-i, tăicuță (p.65-66)

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.91

Leo Tolstoy — Anna Karenina

Nu m-aș fi apucat de Anna Karenina… cu toată drama adulterului și suicidul de care știe toată lumea, mi se părea că i-am prins mesajul fără să o fi citit, dar am deschis-o întâmplător la prima pagină și, conform clișeului, n-am mai putut să o las din mână.

Anna apare abia după vreo șaptezeci de pagini, iar apoi episodic, de parcă ar fi un personaj secundar. arată tot arată mai puțin›

Dar fiecare din cele peste nouă sute de pagini își are locul ei în succesiunea potrivită pentru a dezvălui nu doar drama unui personaj, ci o societate întreagă, așa încât să fie văzută de oricine, până și de "omul cel mai inteligent"…

Publicată în anul în care Dostoievski se apucă de Frații Karamazov, cele două cărți, de aceeași anvergură, pot fi puse împreună pe același raft. Ambele sunt povești ale unor familii disfuncționale, Kareninii și, respectiv, Karamazovii, ce servesc ca subiect de studiu pentru o mulțime de probleme ale naturii umane. Dar dacă Dostoievski ne arată, într-un mod destul de vag, dualitatea morală a personajelor sale, conflictul lor interior, Tolstoi este mai tranșant, indicând care este cea mai importantă cauză a problemelor.

Nu doar Anna, ci toate personajele sale sunt arătate după autenticitatea lor, sau altfel spus, după prefăcătoria lor, după minciuna în care trăiește fiecare și consecințele acesteia. Spre deosebire de Anna și Vronski, Kitty și Levin aleg să trăiască onest. Cel din urmă este întruchiparea autorului însuși, cel mai desăvârșit personaj al lui Tolstoi.

- Așa-mi trebuie, așa-mi trebuie! spuse repede Kitty […] Așa-mi trebuie, pentru că totul a fost prefăcătorie, pentru că totul a fost ceva scornit, care nu pornea din inimă. Ce mă privește soarta unui om străin? Și uite, sunt vinovată pentru că s-au certat, pentru că am făcut ceea ce nu m-a rugat nimeni. Din cauză că totul a fost prefăcătorie! Prefăcătorie! Prefăcătorie!…

- Dar ce rost ar fi avut să te prefaci? întrebă Varenka cu voce scăzută.

- Ah, ce prostie, ce mizerie! N-avea nici un rost… Totu-i prefăcătorie! […]

- Dar cu ce scop?

- Ca să par mai bună față de oameni, față de mine însămi, față de Dumnezeu, ca să-i păcălesc pe toți. Nu, de-acum nu voi mai aluneca pe panta asta! Voi fi rea, dar măcar nu voi fi falsă, nu voi fi mincinoasă! (p.267-268)

Copiii îl cunoșteau foarte puțin pe Levin, nu-și aminteau când l-au mai văzut, dar nu arătau față de el acel sentiment ciudat de timiditate și dezgust pe care copiii îl au adesea față de adulții prefăcuți și din pricina căruia adesea au de suferit. Prefăcătoria de orice fel îl poate înșela pe omul cel mai inteligent, cel mai perspicace; dar până și copilul cel mai puțin inteligent intuiește prefăcătoria, oricât de bine ar fi ea disimulată, și se simte dezgustat de ea. Oricât de multe defecte ar fi avut Levin, n-avea nici cea mai mică urmă de prefăcătorie, și de aceea copiii îi arătară aceeași atitudine prietenească pe care o observaseră pe chipul mamei lor. (p.304-305)

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.35

Leo Tolstoy — Hagi Murad

- Dar la balul comandantului suprem i-a plăcut?

Hagi Murad se încruntă.

- Fiecare popor își are obiceiurile sale. La noi femeile nu se îmbracă așa, spuse el uitându-se spre Maria Dmitrievna.

- Dar ce nu i-a plăcut acolo?

- Avem noi un proverb care sună cam așa, îi spuse el tălmaciului. Câinele l-a ospătat pe catâr cu carne, iar catârul pe câine cu fân și amândoi au rămas flămânzi. Hagi Murad surâse. Fiecare popor găsește că obiceiurile lui sunt cele bune. (p.124)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.93

Leo Tolstoy — Învierea

Ultimul mare roman al lui Tolstoi, cel care i-a pricinuit excomunicarea, este o critică dură a celor mai importante instituții sociale din Rusia secolului XIX. Biserica și Justiția își ratează principalele scopuri, moralitatea și dreptatea, prin minciună și prefăcătorie. Instituția pedepsei, prin sistemul penitenciar, nu face decât să înrăutățească oamenii.

Nehliudov, un aristocrat privilegiat, căzut în desfrâu și fățărnicie, este zguduit de o nedreptate la care participă el însuși. arată tot arată mai puțin›

Katiușa, slujnica pe care acesta o iubise și o părăsise în tinerețe, devenită prostituată, este acuzată de crimă și condamnată la ocnă, dintr-o eroare, de un juriu din care face parte chiar Nehliudov. Încercările sale de a ușura soarta celei față de care greșise și se simțea vinovat se dovedesc zadarnice.

Katiușa este deportată în Siberia iar Nehliudov decide să i se alăture. Asta îi provoacă o criză spirituală, o transformare profundă (asemenea lui Tolstoi în ultima parte a vieții), primenirea sa morală, învierea sa: "Gândul ăsta, de a sacrifica totul de dragul moralității și de a se căsători cu ea, îl înduioșă teribil în dimineața aceea." (p.150)

Critica lui Tolstoi pătrunde însă mai adânc, la diferitele motivații de a face bine, la fundamentele moralității, ajungând până la urmă la principiul moralei creștine: iertarea.

Dar atunci simți că, în chiar clipa aceea, se petrece ceva mai important decât orice în sufletul lui, că viața lui lăuntrică se afla în clipa aceea pe o cumpănă care, la cea mai mică mișcare, se poate înclina într-o parte sau în cealaltă. Și făcu acea mișcare, chemând Dumnezeul pe care îl simțise deunăzi în sufletul său, și Dumnezeu îi răspunse chiar atunci în suflet. Hotărî să-i spună Katiușei totul, pe loc.

- Katiușa! Am venit la tine să-ți cer să mă ierți, dar tu nu mi-ai răspuns dacă m-ai iertat și dacă o să mă ierți vreodată […] (p.190)

Învierea este, după părerea mea, romanul reprezentativ al lui Tolstoi, un act de mare curaj și sinceritate, testamentul literar al celui mai mare scriitor rus din toate timpurile.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.33

Leo Tolstoy — Sonata Kreutzer. Moartea lui Ivan Ilici

Azi mă apuc de Învierea lui Tolstoi… dar nu înainte să zic ceva de nuvelele astea două, Sonata Kreutzer și Moartea lui Ivan Ilici, pentru că înainte de cuvioșia pe care o arătăm an de an de Paște, ar fi bine să observăm fățărnicia prin care ne ducem viața zi de zi, în mod obișnuit, comme il faut, pentru a masca nepăsarea sau, mai rău, ura față de aproapele nostru. Dintre toate metehnele pe care le avem, fățărnicia, adică minciuna, e poate cea mai rea pentru că le întreține pe toate celelalte. arată tot arată mai puțin›

Tolstoi, un maestru al demascării, devine un critic dur al societății sale. Ultimele lui opere dezvăluie cum fățărnicia, fiind atât de comună, compromite instituțiile sociale precum căsătoria, medicina sau justiția. Personajele sale din cele două nuvele, Pozdnîșev și Ivan Ilici, se descoperă pe sine și înțeleg mult prea târziu, abia când viețile lor sunt iremediabile, terminate:

- Am început să înțeleg doar atunci când am văzut-o în sicriu… Suspină, dar continuă imediat grăbit: Abia atunci, când i-am văzut fața fără viață, am înțeles tot ce făcusem. Am înțeles că eu, eu am ucis-o, că din pricina mea, ea, care fusese vie, caldă, se mișcase, acum devenise inertă, rece, ca de ceară, și că nu mai puteam îndrepta acest lucru niciodată, niciunde, în nici un fel. Cine n-a trecut prin așa ceva n-are cum să înțeleagă… Oh! Oh! Oh!..., exclamă el de câteva ori și amuți. (p.120)

Chinul cel mai mare pentru Ivan Ilici era minciuna - adoptată nu se știe de ce de toată lumea - că e doar bolnav, că nu moare, că totul o să fie foarte bine. El însă știa că orice i s-ar face n-o să rezulte nimic altceva decât o suferință tot mai cumplită și, în final, moartea. Îl chinuia minciuna asta, îl chinuia faptul că nu voiau să recunoască acel lucru pe care-l știau cu toții, inclusiv el însuși, dar preferau să mintă în legătură cu starea lui extrem de gravă, silindu-l până și pe el să ia parte la minciună. (p.177)

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.34

Leo Tolstoy — Adolescența. Tinerețea

Avem noi o vorbă cică "dacă ești prost de mic, când ești mare numa' te joci".

Doar că… cu toții suntem proști de mici. Dacă ne facem mari fără să vedem asta, ca să parafrazez tâmpenia asta de vorbă populară la noi, atunci numa' ne jucăm.

Cei care se mai și deșteaptă cu timpul, pricep cât de proști erau când erau mici. Asta e singura dovadă de deșteptăciune.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.24

Leo Tolstoy — Copilăria

Se vor mai întoarce oare vreodată acea prospețime, acea lipsă de griji, acea nevoie de dragoste și acea putere a credinței din copilărie? Ce timp al vieții poate fi mai minunat decât acela când numai două virtuți, cele mai bune, voioșia inocentă și nemărginita nevoie de dragoste, erau singurele imbolduri?

Unde sunt rugăciunile acelea fierbinți? Unde e cel mai frumos dar - lacrimile acelea curate ale înduioșării? Venit în zbor, un înger te alina, îți ștergea cu un zâmbet lacrimile și insufla vise dulci imaginației tale neprihănite de copil. arată tot arată mai puțin›

Oare viața a lăsat urme atât de grele în sufletul meu, încât lacrimile și înflăcărarea de atunci m-au părăsit pentru totdeauna? Să nu fi rămas decât amintirile?

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.14

Isaiah Berlin — Lemnul strâmb al omenirii: capitole din istoria ideilor

Asta e de olimpiadă la filosofia istoriei. Dacă n-ați auzit de Giambattista Vico sau Joseph de Maistre (de ăsta nu auzisem nici eu), nu vă bateți capul. Ne zice chiar Isaiah Berlin: virtutea nu e cunoaștere, cum se credea pe vremuri (p.58-59), ci toleranță.

Dintre toate lumile posibile, nu există una cea mai bună. Putem avea mai multe lumi diferite în același timp dar nu și în același loc, sau invers. arată tot arată mai puțin›

Cel mai bine e să lași în pace lumile astea să-și vadă fiecare de viața ei, fără să le izolezi una de alta, chiar dacă nu se potrivesc între ele.

John Stuart Mill remarca odată: Cu greu este posibil să supraestimezi, în starea proastă în care se găsește dezvoltarea umană, valoarea punerii ființelor umane în contact cu persoane neasemănătoare lor și cu moduri de gândire și acțiune diferite de cele care le sunt familiare. […] O astfel de comunicare a fost întotdeauna, și în mod special în vremea noastră, una dintre sursele principale ale progresului. (p.127)

Cine crede că știe el mai bine cum trebuie să fie toată lumea, mamă-sa-i… romantică. Și după cum știm, în vremea noastră, mamele romantice sunt mereu gravide. Nici măcar nu folosesc un eufemism aici. Universalismul de pe vremuri este relativismul de azi, urmașul romantismului (p.112-113). Ambele ideologii arogă o anumită superioritate unei societăți față de altele. Pluralismul este terțul exclus spre care ne îndeamnă Isaiah Berlin.

Există multe scopuri obiective și valori supreme, unele incompatibile cu altele, urmărite de societăți diferite în diferite timpuri […]; dar varietatea lor nu poate fi nelimitată, căci natura oamenilor, oricât de variată și de supusă schimbării s-ar dovedi ea, trebuie să aibă un caracter general, dacă e să o numim totuși umană. (p.115)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.35

Dan Alexe — Babel. La început a fost Cuvântul

Diversitatea limbilor e o reflexie a multitudinii grupurilor de vorbitori care s-au format și reformat în decursul istoriei. Clasificarea limbilor ne poate arăta un anumit grad de rudenie între diferite grupuri de vorbitori, dar dacă nu e făcută temeinic, ne poate înșela.

Cartea asta, o inițiere în lingvistică, ne arată că tipologia limbilor nu implică rudenia grupurilor de vorbitori, că ierarhia valorică a limbilor e un nonsens și că, de fapt, toate limbile sunt vorbite de oameni:

În sfârșit, să mai spunem că toată lumea cunoaște cel puțin un cuvânt „african”: bantu. Bantu înseamnă „oameni” în limbile… arată tot arată mai puțin›

„bantu” […] Întrebați de exploratori cum se numesc pe sine între ei, acei oameni au răspuns simplu: oameni (= bantu). Dar fenomenul e universal. La urma urmei, unele triburi germanice întrebate de latini cum se numesc au spus tot: oameni (alle Mann, „toți oamenii”). Și de aici li s-a zis alemani, Allemands, dar ei nu aveau un cuvânt pentru a se desemna pe sine. (p. 98-99)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.05

Liliana Nechita — Pâine cu ceva: amintiri, ca să se știe cum se trăia în comunismul oamenilor simpli

Recomandarea de azi, în ajun de zi națională, este pâine cu ceva, tradițional, puțină margarină, sau poate niște magiun, să nu vă treziți mâine dimineață, mai ales dacă vreți să mergeți la defilare, balonați de prea mult românism.

Cei mai în vârstă decât mine, pe care nu i-a lovit încă demența, își amintesc cu siguranță de ceea ce povestește autoarea în cărțulia asta. Cei mai tineri ar face bine să afle. Asta nu e o poveste despre fantoma numită comunism. Ci despre felul în care au putut să trăiască, zeci de ani, vrând-nevrând, ei între ei, românii.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.35

Mikhail Bulgakov — Maestrul şi Margareta

Nu m-am mai chinuit atâta să termin o carte de la Ierusalimul lui Montefiore. Ziceam că iau și eu o pauză de citit scriitori ruși, Bulgakov fiind ucrainian, dar am dat peste rușii din perioada sovietică și peste Yerushalayimul lui Bulgakov.

Ca să înțelegi ceva din drăcia asta de carte trebuie să știi contextul în care a fost scrisă, faptul că maestrul însuși a fost supus cenzurii toată viața și că asta l-a alienat până la nebunie. arată tot arată mai puțin›

Pe lângă maestru și Margareta, alte personaje sunt literați moscoviți din perioada sovietică, care ajung, pe rând, internați la psihiatrie, Yeshua Ha-Nozri (aka Iisus din Nazaret), Pilat din Pont, Woland (aka Satana) și asociații săi Azazello, Koroviev și motanul Behemoth. Referințele literare sunt însă foarte bune și vă recomand să le citiți înaintea acesteia: Don Quijote, Faust, Suflete moarte, Revizorul, Evgheni Oneghin și "cinci pagini din orice roman al lui Dostoievski". În rest, poveștile ce se întrepătrund în cartea asta nu au prea multă noimă… și vorba lui Bulgakov: "Ți-e și silă să le mai repeți."

Satana îi zisese lui Kant, care, după ce dărâmase cele cinci argumente pentru existența lui Dumnezeu, a emis un al șaselea, al său personal: "Orice ați spune, domnule profesor, ați născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînțeles. Lumea o să facă haz pe seama dumneavoastră." (p.15)

Eu unul am înțeles mai multe din Kant decât din cartea asta.

Notă: 3/5 · medie Goodreads 4.33

Ivan Turgenev — Un cuib de nobili

Un cuib de nobili, Prima iubire și Apele primăverii sunt romane de dragoste pentru băieți care nu le vor fi citit la timpul potrivit. Las aici doar un pasaj din primul roman:

- Trebuie să iertați, spuse ea în șoaptă, dacă vreți să fiți iertat la rândul dumneavoastră.

- Să iert! repetă Lavrețki. Mai întâi ar trebui să știi pentru cine îți pui cuvântul. Să iert pe femeia asta, s-o primesc iarăși în casă, pe dânsa, o ființă goală, lipsită de inimă! Și cine ți-a spus că ea dorește să se întoarcă la mine? arată tot arată mai puțin›

Nici vorbă, ea-i foarte mulțumită de situația sa... Ce să mai discutăm! Nu merită nici să-i pronunți numele. Ești prea curată, nici nu poți pricepe asemenea ființă.

- De ce o jigniți?! rosti Liza cu oarecare greutate. Mâinile îi tremurau vădit. Doar dumneavoastră ați fost cel care a părăsit-o, Feodor Ivanîci.

- Dar ți-am mai spus, o înfruntă Lavrețki, într-o izbucnire involuntară de nerăbdare, habar n-ai ce fel de creatură-i asta!

- Atunci de ce v-ați căsătorit cu ea? șopti Liza, plecându-și ochii în pământ.

Lavrețki sări îndată de pe scaun.

- De ce m-am căsătorit? Pe atunci eram tânăr și fără experiență. M-am înșelat, m-a atras înfățișarea ei frumoasă. Nu cunoșteam femeile, nu știam nimic. Să te ajute Dumnezeu să faci o căsătorie mai fericita! Dar, crede-mă, dinainte nu se poate garanta pentru nimic.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Ivan Goncharov — Oblomov vol.2

Da, ăsta e cel mai bun roman rusesc pe care l-am citit. Desigur, sunt alte romane monumentale, capodopere ca Război și pace, apărut mai târziu, al lui Tolstoi. Dar după cum însuși Tolstoi scrisese imediat după ce a fost publicat: "Oblomov e o operă capitală, cum nu s-a mai scris de mult, foarte de mult. Spuneți-i lui Goncearov că sunt încântat de Oblomov… Oblomov se bucură de un succes care nu e nici întâmplător și nici răsunător, ci sănătos și de durată…" arată tot arată mai puțin›

Volumul 2 completează destinul lui Oblomov, "Platon-ul acesta de la Oblomovka", ultimul boier rus, pe care, cu toate metehnele lui, nu poți să nu îl îndrăgești. Ajuns fără nici un rost în Petersburg, Oblomov visează să revină la viața de la țară unde crescuse, la fel ca părinții, bunicii și străbunicii săi, bucurându-se de liniște și trândăvie. Idealul vieții sale devine atât de ademenitor încât pare justificat. Până la urmă, dacă ești fericit, ce mai vrei? Ce mai ai de făcut? (Această întrebare o tulbură și pe Olga.) Nu degeaba îl alintă Stolz că e filosof. Oblomov dă o nouă interpretare definiției platonice a filosofiei ca "pregătire pentru moarte” — un destin la fel de tragic ca cel al lui Socrate.———

Aștept să termin următorul volum ca să vă zic dacă ăsta e cel mai bun roman rusesc. Din volumul 1 redau numai portretul lui Stolz, prietenul lui Oblomov, cea mai desăvârșită personalitate din literatura rusă pe care am citit-o până acu:

Stolz era de aceeași vârstă cu Oblomov: trecuse și el de treizeci de ani. Avusese o slujbă, apoi își dăduse demisia și se ocupase cu afaceri, ajungând într-adevăr șă-și facă o casă și să pună deoparte ceva bani. Era asociat la o firmă de export.

Tot timpul era pe drum. Dacă societatea avea nevoie să trimită un agent în Belgia sau în Anglia, el era acela care pleca; iar dacă era nevoie să se întocmească vreun proiect sau să se pună în aplicare vreo idee nouă, tot pe el îl alegeau. Găsea totuși timp să iasă în lume și să citească; cum de izbutea să le facă pe toate, numai el știa.

Era numai oase, mușchi și nervi, ca un pursânge englez. Uscățiv, aproape fără obraji, adică numai osatură și mușchi, fără rotunjimi, avea un ten neted, smead, fără pic de roșeață, și ochi verzui, foarte expresivi.

Nu-și irosea energia în mișcări de prisos. Dacă ședea, păstra o atitudine calmă, iar când vorbea, folosea întocmai atâta mimică cât se cerea.

Și după cum în organismul său nu era nimic de prisos, tot astfel și în viața lui sufletească căuta un echilibru între latura practică și cerințele subtile ale spiritului. Și astfel cele două laturi mergeau la el paralel, încrucișându-se și împletindu-se uneori în drum, fără însă să se încâlcească niciodată în noduri complicate, de nedezlegat.

Mergea înainte, hotărât și voios. Trăia după un buget bine stabilit, căutând să folosească fiecare zi și fiecare rublă, păstrând clipă de clipă un control neadormit asupra timpului, a muncii, a energiilor sufletești și sentimentelor cheltuite.

Părea că până și bucuriile și necazurile le stăpânea, așa cum își stăpânea mișcările mâinilor sau ale pașilor săi, ori le primea cum ar fi primit vremea bună sau rea.

Cât ploua, ținea umbrela deschisă, adică suferea atâta vreme cât ținea necazul, nu însă cu supunerea sfioasă a omului resemnat, ci mai mult cu ciudă, cu mândrie; răbda numai fiindcă pricina oricărei suferințe și-o atribuia lui însuși și nu căuta s-o atârne ca pe o haină în cuiul altuia.

Iar de fericire se bucura ca de o floare ruptă în treacăt până în clipa când i se vestejea în mână, fără a goli niciodată cupa plăcerii până la acea picătură de amărăciune pe care o găsești la sfârșitul oricărei fericiri.

O atitudine simplă, adică deschisă, realistă față de viață, iată care era preocuparea lui permanentă. Și urmărind neîncetat să se mențină pe linia acestei atitudini, el înțelegea întreaga greutate a sarcinii ce-și asuma și era mândru și fericit ori de câte ori reușea să observe la timp vreo abatere din drum și să-și îndrepte din nou pașii pe calea cea bună.

«Să trăiești simplu, e lucru greu și complicat!» spunea el adesea, căutând mereu să prindă cu mintea-i ageră orice abatere de la linia dreaptă, orice început de încâlcire a firului vieții.

Se temea mai mult ca de orice de imaginație, această tovarășă de drum cu două fețe, una de prieten și alta de dușman, prietenă în măsura în care o crezi mai puțin, și dușmancă atunci când ațipești încrezător, legănat de șoaptele ei dulci.

Se temea de orice fel de visări, iar când i se întâmpla să pătrundă în acest domeniu, intra așa cum intri într-o grotă pe care scrie: “ma solitude”, “mon ermitage”, “mon repos”, cunoscând dinainte ceasul și clipa când vei ieși de acolo.

În sufletul lui nu-și găseau loc visările, misterele, enigmele. Lucrurile ce nu cădeau sub controlul experienței, al adevărului concret, nu erau în ochii săi decât o iluzie optică, o răsfrângere a razelor și culorilor pe retina ochiului, în sfârșit, un fapt care n-a ajuns încă să fie verificat prin experiență.

Din firea lui nu era un diletant căruia să-i placă incursiunile în domeniul fantasticului sau donquichotismul pe tărâmul ipotezelor și descoperirilor cu o mie de ani înainte. Se oprea, îndărătnic, în pragul necunoscului, fără să manifeste nici credulitatea unui copil, nici îndoielile unui încrezut, ci așteptând pur și simplu apariția legii, iar apoi și a cheii ei.

Cu aceeași prudență și delicatețe cu care-și controla închipuirea, își cerceta și inima. Totuși, făcând adesea în acest domeniu câte-un pas greșit, era silit să recunoască că această sferă a sentimentelor era încă pentru el o “terra incognita”.

Se simțea adânc recunoscător soartei, când în domeniul acesta necunoscut izbutea să deosebească la timp minciuna sulemenită de palidul adevăr. Nu cârtea atunci când - înșelat de minciuna iscusit împodobită cu flori - se poticnea numai, fără să cadă, dacă inima îi bătea mai puternic, mai înfrigurat, dar nu sângera, dacă sudoarea rece nu-i brobonea fruntea și dacă peste viața lui nu se așternea o umbră lungă pe mult timp.

Se socotea fericit și pentru atât, că izbutea să se mențină la același nivel, că, purtat pe aripile sentimentului nu trecea dincolo de hotarul care desparte lumea afecțiunilor de cea a minciunii și a sentimentalismului, lumea adevărului de cea a ridicolului; sau dacă, dând îndărăt, nu cădea pe terenul sterp și nisipos al asprimii, al pedantismului și neîncrederii, al meschinăriei și al uscăciunii sufletești.

Chiar atunci când era stăpânit de o pasiune, nu-și pierdea pământul de sub picioare și păstra în el destulă putere ca, la nevoie, să se smulgă și să-și recapete iar libertatea. Nu se lăsa orbit de frumusețe și de aceea nu-și uita și nu-și înjosea demnitatea de bărbat, nu era sclavul “culcat la picioarele” femeilor frumoase, asta chiar cu prețul de a nu cunoaște unele arzătoare bucurii.

N-avea idoli. În schimb, își păstrase întreaga putere sufletească și trupească, o austeră mândrie. Era plin de o prospețime și o putere care intimida vrând-nevrând și pe femeile cele mai puțin sfioase.

Cunoștea prețul acestor rare și prețioase însușiri ale lui și le cheltuia cu atâta cumpătare, încât lumea îl socotea egoist și nesimțitor. Lumea condamna cu invidie și mirare stăpânirea lui de sine, faptul că știa să-și înfrâneze pornirile, să nu-și iasă din fire, să nu încalce hotarul libertății sale sufletești, în timp ce justifica, uneori, pe un altul care se arunca dintr-un salt în mocirlă, distrugând dintr-o dată viața lui și a altora.

- Pasiunile, pasiunile justifică totul, spunea lumea din jurul lui, iar dumneata, în egoismul dumitale, ai grijă numai de propria dumitale persoană. Să vedem pentru cine o păstrezi?

- O păstrez, da, pentru cineva, răspundea el gânditor, privind undeva în depărtare.

Și rămânea mai departe tot atât de neîncrezător în poezia pasiunilor, nu se lăsa impresionat de manifestările lor furtunoase și de urmările lor distrugătoare, încăpățânându-se să vadă idealul vieții și al năzuințelor omenești într-o concepție severă asupra vieții.

Cu cât îl combăteau mai mult, cu atât stăruia mai mult în îndărătnicia lui, ajungând până la un fanatism de puritan, cel puțin în discuție. Spunea că menirea firească a omului este să treacă prin cele patru anotimpuri, adică prin cele patru vârste, fără salturi și să ducă cupa vieții până la ceasul din urmă, fără să verse zadarnic nici o picătură din ea, și că o ardere egală și potolită a focului face mai mult decât incendiile violente, oricâtă poezie ar cuprinde ele. În încheiere, adăuga că el ar fi fericit să-și poată justifica convingerea prin propriul său exemplu, dar că nu speră să izbutească, întrucât este un lucru foarte greu.

Între timp, înainta mereu, cu toată îndărătnicia, pe drumul ales de el. N-a fost niciodată văzut cufundat în gânduri negre, frământat de vreo problemă chinuitoare. Se vedea că nimic nu-l roade la inimă, că nu suferea sufletește, nici nu se pierdea niciodată în împrejurări noi, grele și complicate, ci se apropia de ele ca de niște vechi cunoștințe, ca și cum ar fi trăit pentru a doua oară viața și acum trecea din nou prin locuri cunoscute.

Orice i se întâmpla, găsea îndată mijlocul care trebuia folosit în acea împrejurare, ca o chelăriță care alege îndată, din grămada de chei care-i atârnă la brâu, tocmai cheia care se potrivește la o anumită ușă.

Prețuia mai presus de toate stăruința în urmărirea unui scop; în ochii lui aceasta era o dovadă a voinței și se simțea totdeauna plin de respect pentru oamenii înzestrați cu această calitate, oricât de puțin însemnat le-ar fi fost țelul.

- Aceștia sunt cu adevărat oameni! spunea Stolz.

E de prisos să adăugăm că el însuși urmărea fără șovăială țelul ales, călcând cu îndrăzneală peste toate piedicile, și nu renunța să-și atingă scopul decât dacă în calea lui se ridica un zid sau se căsca o prăpastie de netrecut.

El n-avea însă îndrăzneala celor care sar peste prăpastie cu ochii închiși, sau se aruncă la noroc asupra zidului; măsura prăpastia și zidul și, dacă nu vedea un mijloc sigur de a învinge aceste piedici, se retrăgea fără să-i pese de ce va spune lumea.

Pentru formarea unui asemenea caracter fusese, poate, nevoie de acele elemente amestecate din care era alcătuit Stolz. La noi, de multă vreme personalitățile se turnau în cinci-șase tipare stereotipe; aceștia punea apoi mâna - alene, privind în jurul lor cu ochii pe jumătate închiși - pe mecanismul mașinii vieții obștești și o împingeau, moțăind, pe făgașul cel obișnuit, pășind pe urmele lăsate de predecesorii lor. Dar iată că ochii s-au trezit din piroteală, se aud pași energici, mari, și glasuri vii… Câți oameni de felul lui Stolz nu răsar sub diferite nume rusești! (p.215-220)

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.67

Ivan Turgenev — Parinti si copii

Asta nu e o carte de citit repede, pe nerăsuflate. Nu pentru că n-ar fi interesantă sau că ar fi greu de citit, dimpotrivă, ci pentru că nu voiam să se mai termine. Am tras de ea cât am putut, ca o gură de aer proaspăt care îți umple pieptul, reconfortantă, revitalizantă.

A apărut imediat după Amintiri din casa morților a lui Dostoievski (1862). Tolstoi, referindu-se la Amintiri, scria cuiva: "Am citit Casa Morților. Uitasem multe din ea și am recitit-o; nu cunosc o carte mai bună în toată literatura nouă, incluzându-l pe Pușkin. arată tot arată mai puțin›

Nu tonul, ci punctul de vedere este uimitor, sincer, natural și creștinesc. O carte bună, convingătoare. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am mai delectat de mult. Dacă-l vedeți pe Dostoievski, transmiteți-i că-l iubesc."

Delectându-mă cu Părinți și copii, mi-am amintit de aprecierea lui Tolstoi față de Dostoievski. Atât tonul, cât și punctul de vedere al lui Turgheniev mi s-a părut uimitor, sincer, natural. Nu creștinesc, ci înțelegător și plin de candoare.

- Să dăm uitării tot ce-a fost, zise ea. Mai ales că, sincer vorbind, am păcătuit și eu data trecută, dacă nu prin cochetărie, atunci prin altceva. Într-un cuvânt, să rămânem prieteni. A fost doar un vis, nu-i așa? Și cine ia în seamă visele?

- Da, cine le ia în seamă? Și apoi, dragostea… e o născocire.

- Într-adevăr? Mă bucur să aud asta.

Așa vorbi Odnițova, așa vorbi și Bazarov. Amândoi credeau că spun adevărul. Cât adevăr era însă în cuvintele lor, nu știau nici ei înșiși. Eu, autorul, cu atât mai puțin. Dar vorbeau așa, de parcă fiecare dintre ei ar fi avut o deplină încredere în ceea ce spunea celălalt. (p.264-265)

Părinți și copii nu e un roman sentimental, ci unul mult mai cuprinzător, un roman social. Poate fi considerat primul roman modern din literatura rusă. Dar nu vă zic mai multe. Dacă-l citiți pe Turgheniev, să știți că-l iubesc.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.32

Fyodor Dostoevsky — Amintiri din Casa Morților

În anul în care John Stuart Mill publică Despre libertate (1859), Dostoievski este eliberat după aproape 10 ani de detenție în Siberia, fiind condamnat politic. Puțin timp după aceea publică Amintiri din casa morților (1861), eseul autobiografic scris în urma acestei experiențe, descrisă în stilul care l-a consacrat apoi prin romanele sale, reflecția lui Dostoievski despre libertate.

Am vrut să redau numai o frază dar nu am putut tăia nimic din pasajul ăsta: arată tot arată mai puțin›

Ocnașul e lacom de bani; e atât de lacom, încât pentru ei își pierde mințile; și dacă îi aruncă la chef cu atâta ușurință, o face ca să poată avea ceva ce socoate el că e mai presus decât banul. Ce pune el mai presus de ban? Libertatea, sau ceva care măcar să-i semene - un vis de libertate. Căci toți ocnașii sunt niște visători. Voi avea prilejul mai departe să revin asupra acestei chestiuni cu mai multe amănunte; deocamdată, fiindcă veni vorba, mă mărginesc să amintesc că am văzut condamnați la douăzeci de ani de muncă silnică spunând calm și cu multă convingere: «După ce-o da Dumnezeu să-mi sfârșesc pedeapsa, am să…» Însuși cuvântul «deținut» indică un om lipsit de dreptul de a voi; de aceea, risipindu-și banii, omul acesta are sentimentul că face ce vrea. În ciuda stigmatelor de pe față și a lanțurilor de la picioare, în ciuda îngrăditurii împrejmuitoare care-i ascunde lumea liberă și-l închide ca într-o cușcă, întocmai ca pe-o fiară, el tot își mai poate procura băutură, adică o plăcere cu strășnicie interzisă, sau chiar și bucuria de a petrece uneori în tovărășia unei femei; ba alteori (deși nu totdeauna) reușește să-i mituiască pe paznici sau chiar pe subofițer, făcându-i să închidă ochii asupra acestor abateri de la regulamente și disciplină; poate chiar - și acest lucru îl încântă cel mai mult - să-și bată joc de ei, adică să le arate celorlalți camarazi de-ai lui și să se încredințeze și pe el însuși măcar pentru o vreme, că e mai tare și mai liber decât s-ar părea, că, într-un cuvânt, poate să tragă un chef, să facă tămbălău, să-și dea aere și să arate, mă rog, că el poate să facă toate astea, că asta e voia lui, creându-și iluzii pe care un ocnaș sărac nu-și poate permite luxul să le aibă. Și fiindcă am ajuns aici, cred că numai astfel se poate explica, chiar și la deținuții care nu sunt beți, înclinarea spre bravadă, spre laudă de sine, înclinarea naivă, dacă nu chiar comică, de a-și etala personalitatea, înfățișând-o cu un nimb de măreție, fie chiar și imaginară. În sfârșit, toate petrecerile acestea își au riscul lor, îl expun pe ocnaș la urmări destul de grave, dându-i deci sentimentul cel puțin al unui simulacru de viață, o iluzie fie și aproximativă a libertății. Și ce n-ar da omul pentru a se simți liber? Care milionar, cu ștreangul petrecut pe gât, nu și-ar da toate milioanele pentru o gură de aer? (p.154-155)

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.11

Fyodor Dostoevsky — Crimă și pedeapsă

De ce ucide tânărul rus? Cum se face că ajunge să comită această crimă? Raskolnikov, fost student la facultatea de drept, căci își întrerupse studiile din cauza sărăciei, pune mâna pe un topor și îi crapă capul unei bătrâne…

Am citit cu greu cartea asta în liceu. Deși e scrisă cum nu se poate mai bine, nu mi-a plăcut. Ce trebuia să înțeleg eu, tânăr, aproape student, din cartea asta? Că doar nu era să intru în pielea personajului, să rezonez în vreun fel cu tânărul rus. arată tot arată mai puțin›

Am recitit acu cartea, după mulți ani, cu gândul la ce se întâmplă în Ucraina. Am citit aproape tot ce a scris Dostoievski (mai am Amintiri din casa morților) cu gândul la ce se întâmplă în Ucraina. Întrebarea pe care mi-o pun e aceeași. De ce ucide tânărul rus?

Raskolnikov plănuia să ucidă bătrâna din pagina 1. Crima se petrece în primele 100 de pagini, iar următoarele peste 500 de pagini descriu încâlceala în care se regăsește tânărul rus după ce a comis-o. Ucide cu premeditare bătrâna, cu scopul declarat de a o jefui, dar fiind surprins de sora bătrânei, o ucide și pe aceasta. O crimă cauzează o altă crimă.

Încâlceala care urmează, cu toată psihologia prin care ne e prezentată, nu mi-a oferit un răspuns satisfăcător la întrebare. De ce ucide tânărul rus?

Teoria lui Raskolnikov, formulată într-un articol ce îi fusese publicat, îl face pentru anchetator suspect de crimă și ne dă și nouă, cititorilor, un indiciu. Prin această teorie - o interpretare grosolană a utilitarismului, crima comisă de anumiți oameni, considerați "neobișnuiți", poate fi justificată (chiar îndreptățită, după o anumită concepție a dreptății pe care Raskolnikov o expune Soniei) dacă produce consecințe benefice pentru ceilalți, pentru omenire. Caracteristica oamenilor "neobișnuiți" este dată de oportunitatea dar și de capacitatea acestora de a comite o astfel de crimă. Oportunități de acest gen se găsesc însă destul de ușor. Aceeași teorie e împărtășită de un alt student perorând în fața unui amic al său:

Pe blestemata aia de bătrână aș omorî-o și aș jefui-o, pot să te asigur, fără nici o mustrare de conștiință, adăugă cu patimă studentul. […] Dacă-mi dai voie, vreau să-ți pun o întrebare serioasă, spuse cu aprindere studentul. Eu am glumit acum, bineînțeles, dar uite: pe de-o parte, ai o băbătie bolnavă, rea, afurisită, proastă, smintită, care nu e de folos nimănui, ba din contră, e o pacoste pentru toți, care nu știe nici ea pentru ce trăiește și care ca mâine o să moară de moarte bună. […] Pe de altă parte, ai forțe tinere, proaspete, care se pierd de pomană, fără nici un fel de sprijin, și sunt cu miile, peste tot. O sută, o mie de fapte și de idei bune se pot înfăptui sau reînnoi pe banii bătrânei, care sunt hărăziți unei mânăstiri! Sute, poate mii de existențe care pot fi puse pe un făgaș; zeci de familii salvate de la mizerie, descompunere, pieire, desfrâu, boli venerice - toate astea sunt posibile cu banii ei. Omoar-o și ia-i banii, ca să te poți dedica apoi cu ei slujirii întregii omeniri și cauzei comune; tu ce crezi, nu este răscumpărată o crimă absolut insignifiantă de mii de fapte bune? Cu prețul unei singure vieți, mii de vieți salvate de la putrefacție și de la descompunere. O singură moarte și o sută de vieți în schimbul ei - asta aritmetică! (p.77-78)

Raskolnikov o ucide pe bătrână și o jefuiește, dar nu folosește banii furați, ci îi ascunde fără măcar să îi numere. Scopul jafului nu se susține. Teoria nu se aplică. Omenirea nu ajunge să beneficieze de pe urma acestei crime. Dimpotrivă, consecințele sunt devastatoare pentru tânărul rus și toți cei care îi erau apropiați. Nu se căiește însă. Încurcătura în care se afundă din cauza crimei, tulburarea sa psihologică, sunt puse pe seama propriei slăbiciuni, constatând că nu este unul dintre acei oameni "neobișnuiți”.

Următorul pasaj din romanul Umiliți și obidiți, publicat cu câțiva ani înainte de Crimă și pedeapsă, descrie foarte bine subiectul celui din urmă:

Întâlnești mulți oameni din aceștia printre ruși. Oameni adesea foarte înzestrați, dar nu știu cum se face că toate la ei se încâlcesc, se amestecă într-o harababură nemaipomenită; unde mai pui că, de multe ori, sunt în stare să acționeze în mod deliberat împotriva propriei lor conștiințe dintr-o implacabilă slăbiciune în anumite privințe, și nu numai că merg inevitabil la pieire, dar își dau seama și ei înșiși, dinainte, că se duc la pierzanie.

Ce am înțeles acum, la a doua lectură, este că pentru întrebarea pe care mi-am pus-o nu pot accepta niciun răspuns. De ce ucide tânărul rus? Crima a fost făcută cu premeditare. Ce răspuns aș putea accepta? Orice răspuns ar fi o demonstrație a resorturilor care au condus la crimă, ar fi un fel de justificare. Rațiunea nu poate accepta crima cu premeditare. Raskolnikov e poate un Schiller (dupa Svidrigailov), nicidecum un Kant. Pedeapsa trebuie impusă. Numai iubirea îl poate salva pe tânărul rus.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.64

Fyodor Dostoevsky — Însemnări de iarnă despre impresii de vară

«Francezul nu are minte și ar fi socotit drept cea mai mare nenorocire pentru el s-o aibă.» Această frază a scris-o, încă în secolul trecut, Fonvizin. Și, Dumnezeule, ce vesel s-a simțit gâdilându-l ceva pe inimă de plăcere atunci când a redactat-o. Și, cine știe, poate că după Fonvizin și noi toți, trei-patru generații la rând, am citit-o nu fără a încerca o oarecare desfătare. Toate frazele asemănătoare care îi încondeiază pe străini, chiar dacă se întâlnesc și acum, cuprind pentru noi, rușii, ceva nemaipomenit de plăcut. Bineînțeles, numai în mare taină, uneori chiar și față de noi înșine. arată tot arată mai puțin›

Aici se simte o anumită răzbunare pentru ceva trecut și urât. De bună seamă, e un sentiment urât, dar sunt convins că el există aproape în fiecare dintre noi. (p.15)

În 1862, după prima sa ieșire în Europa, la care a visat 40 de ani, Dostoievski nu face decât să perpetueze această frază a lui Fonvizin, cu aceleași sentimente, portretizând francezul — reprezentând europeanul și mai cu seamă burghezul — în câteva tușe grosolane, ca pe un prefăcut, îngâmfat și ahtiat după bani, slugarnic și lipsit de onoare. Însemnările lui Dostoievski exprimă, cu elocvența pe care i-o impută francezului, resentimentul rusesc. Dar primul merit al acestor impresii este sinceritatea.

Și cât de naiv, cât de sincer a spus-o! Pentru sinceritate, se iartă, bineînțeles, totul, chiar și capacitatea pierdută de a înțelege și de a simți adevărata onoare; (p.103)

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.49

Fyodor Dostoevsky — Jucătorul

După ce a aflat cum am pierdut, francezul mi-a făcut observația caustică și chiar răutăcioasă că s-ar fi cuvenit să fiu mai prudent. Nu știu de ce, a adăugat că, deși sunt mulți ruși care joacă, după părerea lui rușii nici nu-s capabili să joace.

- Însă după părerea mea ruleta este creată numai pentru ruși, l-am contrazis eu, și când, la replica mea, francezul a zâmbit, i-am spus că, desigur, adevărul e de partea mea, fiindcă, vorbind de ruși ca jucători, îi ocărăsc mai degrabă decât îi laud și că, prin urmare, poate crede ce-i spun. arată tot arată mai puțin›

- Cum îți argumentezi părerea? mă întrebă francezul.

- Cu faptul că în catehismul virtuților și însușirilor unui occidental civilizat a pătruns, istoricește și aproape sub forma punctului principal, capacitatea de a obține un capital. Însă rusul nu numai că nu e capabil să obțină capitaluri, dar chiar le și risipește, și o face cumva aiurea și urât. Totuși, și noi, rușii, avem nevoie de bani, adăugai eu, și prin urmare ne bucurăm foarte mult și suntem foarte ahtiați după asemenea mijloace, cum ar fi ruletele, unde te poți îmbogăți deodată, în două ore, fără să muncești. Asta ne ispitește foarte mult; și întrucât jucăm aiurea, fără muncă, pierdem!

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.01

Fyodor Dostoevsky — Soțul etern

Vreau să spun că în secolul nostru nu mai știi pe cine să respecți în Rusia. Fiți de acord că asta-i o boală gravă a secolului, atunci când nu mai știi pe cine să respecți. Nu-i așa?

[…]

Și, știți dumneavoastră, mai înainte am fost slavofil pur prin convingeri, însă acum așteptăm lumina dinspre apus…

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.94

Fyodor Dostoevsky — Oameni sărmani

Știu și singur că nu fac mare lucru cu copiatul meu, totuși mă mândresc cu asta: muncesc, muncesc în sudoarea frunții. Și ce-i cu asta că sunt un copist? Ce, e un păcat să copiezi? “Vezi, nu e decât un copist!” “E un șoarece de conțopist care stă și copiază!” Și ce-i necinstit în asta? Scrisul e clar, frumos, ți-e drag să-l privești, iar Excelența Sa e mulțumit, copiez pentru el cele mai importante hârtii. arată tot arată mai puțin›

E drept, n-am stil, știu singur că nu am blestematul ăsta de stil; de aceea nici n-am înaintat în slujbă și tot de aceea, draga mea, îți scriu simplu, fără pretenții, așa cum îmi dictează inima… Știu și eu bine asta; dar, dacă toți s-ar apuca să scrie, atunci cine ar mai copia? Asta-i întrebarea pe care-o pun și te rog să răspunzi la ea, măicuță. Acum știu bine că sunt necesar, că e nevoie de mine și că nu sunt motive să fiu tulburat de asemenea prostii.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 3.77

Fyodor Dostoevsky — Însemnări din subterană

În orice caz, dacă de pe urma civilizației omul nu a ajuns mai setos de sânge, cu siguranță a devenit feroce într-un fel mai rău, mai scârbos decât altădată. În vărsarea de sânge, el vedea mai înainte dreptatea și, cu conștiința împăcată, îl extermina pe cel care trebuia stârpit; însă acum, deși considerăm că vărsarea de sânge e o mârșăvie, săvârșim această mârșăvie mai cu sârg decât altădată.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.25

Sergei Medvedev — Intoarcerea leviatanului rus. Cultura violentei si obsesia imperialismului

Întrerup lectura lui Dostoievski cu această carte, la un an după invazia Rusiei în Ucraina, o colecție de eseuri semnate de Sergei Medvedev, scriitor rus, specializat în istoria Rusiei, un om care știe despre ce scrie.

Acu un an, la începutul invaziei, mă contraziceam cu un prieten respingând ideea că sursa acestei agresiuni este de natură culturală. Nu consideram rușii ca fiind fundamental diferiți de europeni, ci doar victime ale unei mișcări politice agresive, asemenea celei care a dat naștere nazismului în Europa secolului trecut. arată tot arată mai puțin›

Cartea asta, publicată în 2018, înainte de începerea invaziei, vine să mă contrazică și o face foarte bine.

În Rusia, violența constituie norma recunoscută social, modalitatea de rezolvare a problemelor și definire a relațiilor, modul în care se comportă autoritățile cu oamenii, bărbații cu femeile, părinții cu copiii, profesorii cu elevii. […] Cultura rusă a violenței se întemeiază pe doi stâlpi: dreptul celor puternici și tăcerea celor slabi, al doilea nefiind mai puțin important decât primul. (p.368)

Cartea aduce mărturii de netăgăduit în afirmarea acestei idei, a culturii ruse a violenței, însă nu se oprește la acest nivel. Autorul se dovedește a fi un bun psiholog, asemenea lui Dostoievski, căutând resorturile violenței. Capitolul “Resentimentul rusesc” (p.335-350) - cu secțiunile “Ucrainomania”, “Revolta sclavilor”, “Resentimentul lui Putin”, “Ofensații și insultații” și “Marșul perdanților” - arată care este cel mai important resort. Părerea mea este că nu violența, ci acest resentiment rusesc (ce duce eventual la violență), poate fi văzut ca o trăsătură culturală a rușilor. Resentimentul apare ca resort și în opera lui Dostoievski (Smerdiakov), cu mult înaintea bolșevismului sau stalinismului - suspecții obișnuiți în căutarea surselor agresiunii rusești. Acest resentiment se manifestă astăzi în mod violent.

Pentru ruși, istoria este o competiție pe care au pierdut-o, dar de care țin cu toți dinții pe care îi mai au. O societate abrutizată, victimă a propriei agresiuni, profund traumatizată, care nu vorbește însă despre traume. Cei care au făcut-o au fost renegați.

Din cei cinci laureați de limbă rusă ai secolului trecut - Ivan Bunin (1933), Boris Pasternak (1958), Mihail Șolohov (1965), Alexandr Soljenițîn (1970) și Iosif Brodski (1987) -, patru au fost persecutați de Patria-Mamă: Bunin, cel din «Garda Albă», «antisovieticul» Pasternak, «trădătorul» Soljenițîn și «parazitul» Brodski. (p.357)

Bineînțeles că aceste traume apar în contextul lipsei unor libertăți în societatea rusă. Cosmin Popa, în prefața acestei cărți, îi reproșează autorului că nu abordează problema relației rușilor cu libertatea. Dar asta se vede limpede de un an încoace: libertatea unora stârnește până la violență resentimentul celorlalți.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.17

Fyodor Dostoevsky — Nopți albe

Recomandarea de azi, ziua îndrăgostiților, un superb roman sentimental.

- Nu, Nastenka, nu, asta înseamnă doar că-l iubești mai mult decât orice pe lume, mult mai mult chiar decât pe dumneata însăți.

- Bine, să zicem că așa este, admise Nastenka naivă, dar uite la ce m-am gândit acum și nu e vorba anume de el, ci vorbesc așa, în general; toate acestea mă frământă de multă vreme. Spune-mi doar atât: de ce noi, noi toți, nu ne purtăm unii cu alții cum s-ar purta frații între ei? arată tot arată mai puțin›

Oare de ce până și omul cel mai bun are parcă întotdeauna ceva de ascuns față de celălalt și tăinuiește ceva, păstrând tăceri? De ce să nu spui dintr-odată deschis, fără ocolișuri, tot ce ai pe suflet, dacă ești sigur că vorbele tale nu sunt aruncate în vânt și nu sunt spuse zadarnic? Dacă privești în jur, poftim! Fiecare pare mai aspru decât îi este adevărata lui fire, ca și când i-ar fi teamă să nu-și jignească sentimentele dacă și le-ar destăinui așa cum sunt ele cu adevărat.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.15

Fyodor Dostoevsky — Dublul

- Aveți în fața voastră un Faublas rus, domnilor; îngăduiți-mi să vi-l recomand pe tânărul Faublas! strigă pițigăiat domnul Goliadkin-junior, cu obrăznicia-i caracteristică, trepădând și învârtindu-se printre funcționari și arătând cu degetul spre domnul Goliadkin-senior, rămas complet nemișcat, înmărmurit, dar și înfuriat la culme, totodată. Hai să ne pupăm, bombonelule! continuă nerușinatul cu o familiaritate revoltătoare, apropiindu-se de omul pe care-l jignise cu atâta perfidie.

Un mic roman scris de Dostoievski-junior, pe care vă recomand să-l citiți după cele mari scrise de Dostoievski-senior.

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.72

Fyodor Dostoevsky — Crocodilul

- Prietene drag, dar libertatea? îl iscodii în dorința de a-i afla părerea și în această chestiune. Căci tu stai acolo, cum s-ar spune, ca la pușcărie, pe când omul ar trebui de fapt să se bucure de libertate.

- Ești un nătărău, răspunse Ivan Matveici. Numai oamenii primitivi țin la independență, celor înțelepți le place ordinea, iar dacă nu-i ordine..

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.65

Fyodor Dostoevsky — Adolescentul

- […] să vezi, cred că ai auzit de domnul Kraft, pe care noi îl cunoaștem ca pe un om de caracter, cu convingeri neclintite. Pornind de la un fapt foarte obișnuit, el a tras o concluzie cu totul neașteptată, care ne-a uimit pe toți. El susține că poporul rus este un popor de mâna a doua…

- Ba chiar de mâna a treia, strigă cineva.

- … de mâna a doua, menit să slujească drept materie primă altui neam mai nobil și nu să joace un rol independent în evoluția omenirii. arată tot arată mai puțin›

Pornind de la această idee, îndreptățită poate, domnul Kraft trage concluzia că ea va paraliza desigur orice activitate ulterioară a fiecărui rus, cu alte cuvinte noi toți trebuie să stăm inactivi.

- […] Eu cred că afirmațiile lui Kraft cu privire la Rusia sunt îndreptățite, mai mult, aș spune că mă și bucură; dacă această idee ar fi însușită de toată lumea, ea ne-ar descătușa, eliberând pe mulți dintre noi de prejudecățile patriotice…

- Eu nu vorbesc așa din patriotism, spuse Kraft cu oarecare sforțare. Se părea că toată discuția îi era neplăcută.

- Dacă vorbești din patriotism sau nu, asta nu are nici o importanță, interveni Vasin, care până atunci tăcuse.

- Aș vrea să știu întrucât concluzia lui Kraft poate slăbi năzuința spre cauza întregii umanități! strigă învățătorul (de altfel, singurul care striga, toți ceilalți vorbeau încet). Să admitem că Rusia e menită să joace un rol secundar; bine, dar putem concepe și o activitate care să nu se reducă numai la Rusia. Și apoi, cum mai poate fi Kraft patriot, de vreme ce a mai încetat să creadă în Rusia?

- Pe deasupra mai e și neamț, exclamă altcineva.

- Sunt rus, preciză Kraft.

- Asta nu are nici o legătură cu problema noastră, îl mustră Dergaciov pe cel care întrerupsese.

- Nu priviți problema atât de îngust, continuă Tihomirov, fără să țină seama de întrerupere. Dacă Rusia e destinată să servească drept material pentru alte neamuri mai nobile, de ce nu s-ar mulțumi cu acest rol, la urma urmei destul de onorabil? De ce n-am porni de la această idee, pentru a ne amplifica misiunea? Omenirea se află în pragul unei renașteri care a și început. Numai orbii refuză să vadă sarcinile care ni se impun. Dacă v-ați pierdut încrederea în destinul Rusiei, căutați să vedeți mai departe și munciți pentru viitorul unui popor încă necunoscut, alcătuit din întreaga omenire, fără deosebire de ginți. Rusia în orice caz va dispărea odată și odată; popoarele, chiar și cele mai înzestrate, nu trăiesc decât o mie cinci sute, cel mult două mii de ani; atunci nu-i totuna dacă o țară dăinuiește două sute sau două mii de ani? Romanii, ca atare, n-au trăit nici o mie cinci sute de ani și, apoi, s-au transformat și ei în material pentru alte popoare. Ei au dispărut de mult, dar au lăsat moștenire o idee, care s-a integrat ca element component în dezvoltarea ulterioară a omenirii. Cum îi poți spune omului că n-are nimic de făcut pe lume? Nu-mi pot închipui situație în care să nu mai fie nimic de făcut! Munciți pentru omenire și nu vă mai îngrijiți de rest. Dacă te uiți mai atent în jurul tău, sunt atâtea de făcut că nu-ți ajunge viața întreagă.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.05

Fyodor Dostoevsky — Demonii

Unii zic, spirit francez… murmură el brusc, ca într-o febră, e o minciună, întotdeauna a fost așa. Dar de ce să calomniem spiritul francez? E pur și simplu lenea noastră rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a naște o idee, parazitismul nostru dezgustător în concertul popoarelor. Ils sont tout simplement des paresseux, și nicidecum spiritul francez. Vai, pentru binele omenirii, rușii ar trebui exterminați, ca niște paraziți dăunători! La altceva, la cu totul altceva râvneam noi; și nu înțeleg nimic. Am încetat să mai înțeleg! arată tot arată mai puțin›

Îți dai seama, îi strig eu, îți dai seama că dacă ghilotina ocupă la voi primul loc, si încă sunteți entuziasmați de ea, e numai și numai pentru că cel mai ușor lucru este să tai capete, iar cel mai greu este să ai idei!

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.37

Fyodor Dostoevsky — Umiliți și obidiți

Băutura pornise să i se urce la cap și-l înduioșase nemaipomenit, aproape până la lacrimi. Îl știam dintotdeauna că era un băiat bun, care câteodată știa el ce vrea, și evoluat cam prea peste măsură; altminteri șiret, descurcăreț și șmecher încă de pe băncile școlii; în fond însă, era un om de inimă, un ratat, de altfel. Întâlnești mulți oameni din aceștia printre ruși. arată tot arată mai puțin›

Oameni adesea foarte înzestrați, dar nu știu cum se face că toate la ei se încâlcesc, se amestecă într-o harababură nemaipomenită; unde mai pui că, de multe ori, sunt în stare să acționeze în mod deliberat împotriva propriei lor conștiințe dintr-o implacabilă slăbiciune în anumite privințe, și nu numai că merg inevitabil la pieire, dar își dau seama și ei înșiși, dinainte, că se duc la pierzanie.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.49

Valeriu Nicolae — Țigan țăndări

Am citit anii ăștia multe cărți despre ce e bine, cărți grele de filosofie morală, de etică și meta-etică.

Pornind de la o voință bună, aceea de a afla cum să trăiesc bine, să am o viață bună, să fac bine, ajunsesem la niște probleme intelectuale pe care mă simțeam nevoit să le rezolv. Țin minte că m-am străduit o vară întreagă să armonizez utilitarismul lui Mill cu teoria morală a lui Kant...

Vara asta am citit numai Țigan țăndări de Valeriu Nicolae. arată tot arată mai puțin›

Mă tem că am făcut mai mult bine cumpărând cartea asta decât toate cărțile alea multe și grele despre ce e bine.

Ghetoul din Ferentari dar și satele sărace sunt pline de copii de grădiniță care nu sunt la grădiniță. Copii care încep școala cu un handicap uriaș pe care nu prea au șanse să îl recupereze. Toate încasările pentru cartea asta o să le folosim pentru a construi o Grădiniță Bună. Avem nevoie să vindem cam 20.000 de cărți pentru a reuși asta. Noi la Asociația Casa Bună avem grijă acum de peste 300 de copii. Suntem convinși că a face bine este molipsitor căci altfel nu am fi reușit mare lucru. Mulțumim că ne ajutați să facem un pic mai mult bine!

Nu dau din carte, vă zic doar că nu m-am mai hăhăit așa tare de mult timp citind o carte. Deh, la capitolul ăsta cărțile cu teorii etice n-au nicio șansă. Ar merita să fac o recenzie după conținut, dar nu o s-o fac pentru că e mai important ce se întâmplă în afara cărții. Numai un singur citat:

Mulți dintre oamenii care au bani și sunt deștepți devin colecționari. Colecționari de orice și mai ales de experiențe. De fapt ei trăiesc într-o lume forțată și mai mult sau mai puțin falsă. Își construiesc un ideal al lor și apoi sunt chinuiți să trăiască în imaginea pe care și-au construit-o. Oameni care citesc nu pentru că sunt curioși, ci pentru că ăsta e felul în care pot să impresioneze. Oameni care călătoresc nu pentru că le place, ci pentru că trebuie să aibă un portofoliu de călătorii.

Sper că v-am făcut curioși. Faceți bine cumpărați cartea și citiți-o. Eu am cumpărat două.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.26

Simon Sebag Montefiore — Ierusalim. Biografia unui Oraș

Atrăgător și amăgitor, măreț și meschin, poleit și ponosit, seducător și slut, vioi și vetust. Așa mi s-a părut mie Ierusalimul, atât orașul, pe care l-am vizitat într-o zi anul trecut, cât și cartea, această așa-zisă biografie a orașului, pe care abia am terminat-o. Nu aș mai vizita vreodată orașul și nu vă recomand să citiți cartea. arată tot arată mai puțin›

Nu atât o biografie, pentru că nu surprinde viața acestui oraș decât sporadic, cartea este mai degrabă un necrolog, o înșiruire a numelor unor oameni care s-au succedat la cârma acestui oraș halucinant, un loc aflat între lumi, unde oamenii au mers și vor mai merge cu gândul nu atât la viață, ci mai degrabă la moarte.

Notă: 2/5 · medie Goodreads 4.35

Leo Tolstoy — Despre Dumnezeu și om

Am vrut să mai scriu și că vrând-nevrând sunt nevoit să cred că mi s-a creat o glorie, nepotrivită mie, de om și scriitor important, «mare». Iar această poziție mă obligă. Simt că mi s-a dat o portavoce care s-ar fi putut afla în mâinile altora, mai îndreptățiți s-o folosească, dar ea este volens nolens la mine și aș fi blamat dacă n-aș folosi-o bine. În ultimul timp, se pare că eu mă folosesc de ea mai mult pentru vorbărie goală și repetarea celor vechi. O să ne străduim. (p.117)

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.95

Valentin Muresan — Un filosof rătăcit în agora

Puține cărți m-au iritat mai tare ca asta, nu recomand.

Suficient să citiți articolul lui Ciprian Mihali, http://www.criticatac.ro/filosofii-romani-in-spatiul-public/ și replica lui Valentin Muresan, https://www.criticatac.ro/despre-descinderea-filosofilor-in-agora/.

Sper ca noua generație de filosofi să folosească, totuși, busola.

Notă: 2/5 · medie Goodreads 2.33

Emilian Mihailov — Acțiune și rațiune. In memoriam Valentin Mureșan

În urmă cu câțiva ani am asistat, ca student la Filosofie, la o întrunire în cadrul restrâns al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA). Câțiva doctoranzi și studenți, vreo 5-6 persoane, urmăream fascinați discuția dintre Valentin Mureșan, Mircea Flonta și Ilie Pârvu. Îmi amintesc că se vorbea de Kant iar cei trei disputau, foarte serios, care ar fi cea mai adecvată traducere pentru un anumit termen german din Critica rațiunii practice: „formulă” sau „formulare”. arată tot arată mai puțin›

Mi s-a părut o discuție extrem de interesantă, de cel mai înalt nivel intelectual, ceva ce nu am avut ocazia să ascult nicăieri altundeva decât în cadrul CCEA.

Valentin Mureșan a condus acest Centru de la înființare în 2004 până în 2016 când a predat ștafeta lui Emilian Mihailov și noii generații de filosofi eticieni. Aceștia, alături de câțiva filosofi cu vechime din țară și străinătate, sunt autorii textelor din cartea de față, alcătuită în memoria lui Valentin Mureșan, decedat la începutul lui 2020. Prima parte a cărții cuprinde „contribuții academice” care sunt mai mult sau mai puțin legate de filosoful Valentin Mureșan. Cea de-a doua parte este însă o serie de „evocări” despre omul Valentin Mureșan. Această distincție între cele două părți ale cărții mi se pare foarte interesantă. Orice filosof este om, însă numai unii oameni sunt filosofi. Putem privi așadar un filosof ca om lăsând deoparte prestația sa filosofică așa cum putem privi și filosofia unui filosof lăsând deoparte prestația sa ca om. Felicit editorii acestei cărți că au cuprins ambele perspective asupra lui Valentin Mureșan.

După ce am răsfoit puțin cartea, mi s-a părut firesc să încep cu partea a doua.

David Ilina, în evocarea prieteniei sale cu Valentin Mureșan, lăsând deoparte prestația sa filosofică, privește omul, cel cu care a împărțit aceeași cameră de cămin în perioada studenției. Citez: „În rândurile de mai jos încerc să evoc prietenia ce m-a legat de Valentin Mureşan. Las altora, cu siguranţă mai pricepuţi decât mine, sarcina de a-i evalua prestaţia filosofică, de a-i cântări înfăptuirile (nu puţine) în domeniu. Prin decupajele de mai jos încerc să recompun «portretul» lui ca om, aşa cum l-am cunoscut în tinereţe, îndeosebi în anii studenţiei (1970-1974) când, vreme de 4 ani, am împărţit aceeaşi cameră de cămin, având interese de cunoaştere şi preocupări comune.” (p.299)

Iată distincția între cele două părți ale cărții, între „contribuții academice” și „evocări”, între filosoful Valentin Mureșan și omul Valentin Mureșan. Aflăm astfel, de la colegul său de cameră, despre tânărul student Valentin, venit în 1970 din Turda în București, la Filosofie, deși visa să devină regizor de film. Studiul filosofiei avea să fie o etapă pregătitoare, de lărgire a cunoașterii și aprofundare a înțelegerii, care s-a prelungit însă pentru tot restul vieții sale. Iată că filosofia poate fi atât pregătire pentru, dar și pregătire până la moarte. Citind despre viața studentului Valentin Mureșan este reconfortant: raitele după cărți prin anticariate, umorul său în a imita pantera roz, lipsa talentului pentru fete, aptitudinile sale de voleibalist, înclinația sa spre logică și, după terminarea facultății, spre logica acțiunii și praxiologie, plus multe alte detalii zugrăvesc imaginea unui om pe cale de a deveni filosoful Valentin Mureșan.

Seria de evocări continuă cu

• cea a lui Ilie Pârvu, care arată mai degrabă realizările filosofului Valentin Mureșan, apreciind că este cel mai important filosof român în domeniul filosofiei morale;

• evocarea lui Mircea Leabu, intitulată „De la filosofie la omenie și înapoi”;

• cea a lui Shunzo Majima, un scurt jurnal al relațiilor dintre filosofii români și japonezi create din inițiativa lui Valentin Mureșan;

• evocarea lui George Dincă, niște cuvinte cheie și câteva povești de o frumusețe matematică, ce, fără a schița un portret al lui Valentin Mureșan, aproximează câte ceva despre nașterea, viața și moartea sa, luând în calcul rolul filosofiei din mediul academic în acest demers;

• evocarea Alexandrei Oprea, o pictură emoționantă a personalității artistice a celui care a fost profesorul, coordonatorul și prietenul Valentin Mureșan;

• cea a lui Toni Gibea, care amintește de posibilele afinități filosofice cu profesorul Valentin Mureșan;

• evocarea lui Daniel Nica, „o scriitură extrem de îngrijită, aproape grațioasă” despre paradoxul Mureșan;

• cea a Mihaelei Constantinescu, mirarea sa față de această valență neverosimilă, pesemne, a lui Valentin Mureșan, aceea de om.

Și nu în ultimul rând, evocarea lui Emilian Mihailov, succesorul lui Valentin Mureșan, despre personalitatea de arici filosofic a celui care a fost mentorul său, despre certurile lor filosofice și relația lor care s-a dezvoltat până la cea mai pură formă pe care o poate avea o relație între oameni, aceea de frăție.

Continui cu prima parte a cărții, mai voluminoasă, a contribuțiilor academice. Nu voi intra în argumentele oferite în aceste texte de către cei mai importanți filosofi contemporani care au avut vreo legătură cu filosoful Valentin Mureșan. Voi sublinia însă, parcurgând aceste texte, o problemă pe care o consider importantă, sugerată din titlul acestei cărți: legătura dintre acțiune și rațiune.

Julian Savulescu, în contribuția sa, aparent despre progresul eticii aplicate, se plânge, de fapt, după cum făcea și Valentin Mureșan, că cercetările în etica aplicată nu sunt luate în seamă de către cei vizați, de cei care le pot utiliza. Părerea comună că oricine se pricepe la etică și totodată lipsa voinței politice de a implementa etica în instituții prin legislație zădărnicesc munca eticienilor. Cei care se ocupă cu rațiunea sunt ignorați de cei care se ocupă cu acțiunea.

Urmează contribuțiile academice

• cea a lui Adrian Miroiu, despre munca filosofilor ce privește, după cum considera și Valentin Mureșan, presupozițiile oamenilor;

• cea a lui Roger Crisp, dezacorduri filosofice ale acestuia cu Valentin Mureșan în interpretarea unor idei aristotelice, printre care argumentul funcției, potrivit căruia funcția proprie omului este activitatea sufletului conformă cu rațiunea;

• contribuția lui Cristian Iftode, un dezacord al acestuia cu Valentin Mureșan, dacă filosofia este, sau nu este, un mod (sau formă) de viață pentru filosof, dacă este numai rațiune, sau este rațiune și acțiune conformă cu rațiunea;

• contribuția lui Emilian Mihailov, prin care acesta susține umanizarea eticii kantiene, nu matematizarea ei, cum au încercat Ilie Pârvu și Valentin Mureșan, dar și umanizarea filosofului etician, conformarea cu propria rațiune practică;

• contribuția lui Toni Gibea, diverse perspective ale filosofilor asupra filosofiei, dintre care cea a lui Valentin Mureșan, din nou, ca examinare a presupozițiilor;

• contribuția Mihaelei Constantinescu, interpretarea ideii aristotelice de acțiune (voluntară) rațională (pe baza alegerii deliberate) ca responsabilitate morală;

• cea a lui Gheorghe Ștefanov, silogismul practic aristotelic, în interpretarea lui Valentin Mureșan și în cea a lui G.E.M. Anscombe, dacă este sau nu este etic, argument în care intenția e necesară pentru a trece de la rațiune la acțiune;

• contribuția lui Dumitru Borțun, o interpretare și evaluare a studiului, apărut în perioada comunistă, prin care Valentin Mureșan, examinând presupoziții, sugera că materialismul dialectic nu e științific, ci ideologic, iar controversa materialism-idealism nu vine din rațiuni diferite, ci din diferite moduri de viață;

• contribuția lui Constantin Vică, povestea primului utilitarist la București, Jeremy Bentham, dar și a celui care a readus utilitarismul la București, Valentin Mureșan;

• contribuția lui Jean-Pierre Cléro, temporalitatea eticii și a dreptului, raportul dintre acestea și susținerea lui Valentin Mureșan în instituționalizarea eticii;

• contribuția lui Ilie Pârvu, cea mai voluminoasă din această carte, o interpretare a teoriei programului kantian, doar o referință tangențială la Valentin Mureșan;

• cea a lui Mircea Dumitru, un text scris după moartea lui Valentin Mureșan, despre prietenia lor aristotelică (philia) și faptul că aceasta este de neînlocuit;

• contribuția lui Mircea Flonta, despre sursa moralității la Hume - sensibilitatea, și la Kant - rațiunea, adeverirea primatului celei dintâi conform cercetărilor recente, dar și complementaritatea acestora în societatea noastră globalizată, cât și despre faptul că sensibilitatea, nu rațiunea, determină voința și acțiunea;

• ultima contribuție academică, a lui Alexander Baumgarten și Alin Luca, un exercițiu de hermeneutică a textului aristotelic, omagiu adus lui Valentin Mureșan.

Această carte este în întregime un omagiu adus filosofului Valentin Mureșan, însă tematica textelor, structura și titlul cărții sugerează o problemă nu doar importantă, ci chiar existențială, cu privire la soarta filosofului în general. Problema poate fi formulată în mai multe feluri. Toate formulările duc însă la legătura dintre acțiune și rațiune, așa că titlul acestei cărți este foarte potrivit. Presupoziția care apare aici este că există o legătură între acțiune și rațiune. Dar dacă această legătură există, ea este numai contingentă, nu și necesară. „Au début était l'action”, după cum afirmă Jean-Pierre Cléro în textul său (p.191). Rațiunea a apărut, așadar, după acțiune. Iar filosofia, după rațiune.

„Care este rolul filosofiei?” poate fi una dintre formulările acestei probleme. Orice răspuns admisibil arată dacă există vreo legătură între rațiune și acțiune. Mircea Flonta spunea (https://www.youtube.com/watch?v=9tyhon6cx2w) că filosofia este un domeniu variat, dar munca filosofilor poate fi de două feluri: speculație filosofică sau cercetare filosofică, aristocratică sau democratică. Mizele sunt de asemenea diferite: pentru filosoful speculativ este înțelegerea, iar pentru filosoful cercetător este participarea în funcție de specializarea sa.

Filosofia este asociată cu rațiunea. Ceea ce îi dă valoare este însă acțiunea. Soarta filosofului depinde de existența acestei legături între rațiune și acțiune. Dacă filosofia este sau nu un mod de viață pentru filosof e mai puțin important. Ceea ce e important este dacă filosofia, cu precădere cercetarea filosofică, are o oarecare influență asupra acțiunii oamenilor, a modului de viață în general. Dacă munca filosofului nu presupune asigurarea acestei legături între rațiune și acțiune, reducându-se la rațiune, atunci acțiunea rămâne în sarcina omului. Iată că distincția făcută mai sus între filosof și om are acum și mai mult temei. Contribuțiile academice capătă valoare pe măsură ce se transformă în evocări.

Revenind la Valentin Mureșan, citez din Julian Savulescu: „The mark of a man’s work is not what he necessarily did, but who he enabled. One person can achieve one lifetime’s work. Ten people can achieve ten lifetimes of work. On this criterion, Valentin Mureșan has made an enormous contribution.” (p.33) Valoarea muncii lui Valentin Mureșan va crește așadar pe măsură ce studenții săi, noua generație de filosofi, vor face ca propria lor rațiune să devină acțiune.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Florin Lăzărescu — Noaptea plec, noaptea mă-ntorc

Și zi așa, tu ai copii, măi Iane? Ai, n-ai, să-ți spun eu cum e cu copiii: cine are să-i trăiască, cine nu să nu-și dorească. Da’ care-i problema cu copiii, de ce să nu-ți dorești? ai să întrebi. Mulți or să-ți spună că-i ștergi la cur, tre’ să muncești să le aduci mâncare, să le cumperi toate prostiile pe care le doresc, să te joci cu ei, să-i dai la școală, să-i ajuți până cresc și învață să se descurce pe propriile picioare. Ei, nu, nu e asta! arată tot arată mai puțin›

Să muncești ca robu’ pentru ei, să faci rost de lucruri, cu asta până la urmă te descurci. Nu ține de tine dacă se plânge sau se bucură de ce ai. Oricât de sărac lipit ai fi, totdeauna va fi unu’ mai sărac ca tine. Și, oricât de bogat ai fi, la fel, o să fie alții care au mai mult ca tine. Și, dacă ești tâmpit și nu te mulțumești cu ce ai, totdeauna o să tânjești după ce au ăia mai bogați. Eu zic că tre’ să te gândești că sunt unii care, nu că n-au după ce bea o cană cu apă, da’ n-au nici apă să bea… […] Problema nu-i niciodată de lucruri, de ce faci, cum le faci. Marele necaz, după ce ai copil, e frica… Tu de ce te temi cel mai mult, măi Iane? Pe mine m-a și întrebat cineva azi asta. Da’ eu n-am vrut să-i spun de ce mă tem cel mai tare, să nu mă creadă nebun. Am zis că de câini. Da’ frica cea mai mare a omului e să nu pățească copilu’ lui ceva. Și nu-i așa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simți în oase, în sânge, parcă se trezește odată cu nașterea copilului, îți dai seama că tu n-ai știut ce-i aia groază până atunci. Că se îneacă cu o bucată de măr, că se îmbolnăvește, ferească Dumnezeu, de ceva, că-l calcă mașina, că ți-l mai fură ori se pierde. Și tu rămâi cu frica aia toată viața, nu-i ca durerea de șale, nu te mai lasă niciodată. Visezi și noaptea.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.19

Scott Soames — What Is Meaning? (Soochow University Lectures in Philosophy)

I’ve already read What is Life? Now also What is Meaning? I still have to read What is The? What is Is? and What is What? Because breaking things is what one does when trying to understand what things are. Maybe that’s why we don’t understand what is the meaning of them all.

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.53

Ludwig Wittgenstein — Tractatus Logico-Philosophicus

Cel mai elevat mod de a spune habar n-ai ce vorbești mai taci dreaq din gură.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.15

Paul Lafargue — The Right to Be Lazy

Too lazy to leave a review..

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Saul A. Kripke — Numire și necesitate

- Tu înțelegi ce zice Kripke?

- Haha nu prea că e peltic tre să citesc subtitrarea.

- Cum?!

- Mă rog, se numește rotacism.

- Ce e aia??

- Defectul de vorbire al lui Kripke. Așa se numește.

- Dar unde l-ai auzit tu pe Kripke?

- Pe Youtube.

- Dă-mi și mie linkul.

- https://youtu.be/nhmq7BBnRf4

- Aaahahah ce ciudat vorbește. Dar nu ăsta, frate. Filosoful!

- Hah?

- Filosoful ăla cu lumile posibile.

- Leibnitz?

- Nu domne, Kripke! Ăla care zice că numele se leagă direct de obiect și că n-are sens. arată tot arată mai puțin›

Am uitat care e numele lui mic..

- Nu știu frate, dă-mi un link.

- Uite ăsta e Kripke https://youtu.be/3zazonG6zBk

- Pfff nu înțeleg ce zice nici ăsta...

- Mda e complicat.

- Aaah uite! Pe Kripke al meu l-au botezat după Kripke al tău https://www.express.co.uk/showbiz/tv-radio/1203017/Big-Bang-Theory-Barry-Kripke-name-inspiration-Saul-Eric-Kripke

- Hahaha ce tare, deci Kripke înseamnă deștepți d-ăștia pe care nu-i înțelegem.

- Ei hai că mai sunt și alți d-ăștia care nu se numesc Kripke..

- Mda.

- Auzi, nu bem și noi o bere?

- Ba da, cu necesitate.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.50

Leo Tolstoy — Evanghelia pe scurt

Mă gândeam eu la un moment dat, să fi avut vreo 30 de ani, cum ar fi dacă n-am mai fi - noi oamenii zic - niște ticăloși egoiști care s-ar mânca unul pe altul, vorba aia, homo homini lupus est, fiecare pentru el și împotriva tuturor celorlalți, iar dacă ne înhăităm cu alții o facem doar ca să fim mai tari împotriva altor haite și atunci ticăloșia e și mai mare. arată tot arată mai puțin›

Gândindu-mă eu așa, mi se părea că dacă fiecare dintre noi nu s-ar mai îngriji de el însuși, ci de ceilalți, atunci ceilalți s-ar îngriji de fiecare dintre noi și astfel, cumva, ar fi mai bine pentru toată lumea. Nu-mi era mie prea clar care ar fi noile beneficii posibile, cu atât mai puțin costurile necesare realizării acestei ideologii, dar așa, pe scurt, sună bine nu? Adică.. oamenii să nu mai fie lupi, ci.. oi.

După aia m-am mai gândit, dar n-are rost s-o mai lungesc aici. Vă las pe voi să vă mai gândiți că pe mine, acu la 40 de ani, mă amuză ideea asta. Ca în bancul ăla cu doi lupi care vor să intre prin gaura din gard în țarcul cu oi, bagă primul capul, ciobanul îi trage un ciomag peste bot, ăsta scoate capul din gard și îi zice celuilalt lup intră tu primul că pe mine mă bufnește râsul hehehe.

Hai nu vă mâniați pe mine, vă iubesc, sărbători fericite și mai ușor cu sarmalele.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.90

Gabriel Liiceanu — Jurnalul de la Păltiniș

Care sunt diferențele și asemănările dintre un filosof și un sportiv, dintre filosofie și sport?

Noica le zicea lui Gabi și Andrei că "un corp nesportiv, greoi sau, dimpotrivă, uscat, e o primă garanție de asceză de tip intelectual".

Este trist să vezi, comentează Noica, câtă precaritate există în toate câte nu sunt atinse de spirit. Sportivii și femeile frumoase îmi fac pur și simplu milă.

Dar cartea asta nu e decât povestea unor tineri filosofi aflați în cantonament la Păltiniș.

Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor arată tot arată mai puțin›

Noica a început, de unul singur, o campanie dezlănțuită de «recoltare a geniilor viitoare». A colindat mai toate orașele mari ale țării, pentru a trece în revistă «tinerii de viitor» între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla, trecută pe fișe, situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: «Ce știe» - «Ce-i trebuie». Bătea apoi la ușa autorităților locale, cerându-le ca tinerii aceștia să fie angajați o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive și lăsați să facă performanță culturală...

Mie unul îmi place sportul dar îmi sunt indiferenți sportivii. De asemenea filosofia și filosofii.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.34

Homer — Odiseea

Ca să vedeți și voi prin câte trecea un om pe vremuri să ajungă și să stea la el acasă, la nevastă, de parcă îl aștepta Penelope Cruz.. Și voi acu că a trebuit să stați acasă? Numai joc de glezne ochii la ceas și cum s-a dat alarma ați spart ușa! Urmașii lui Ulise.. pfff

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Erwin Schrödinger — What is Life? (Canto Classics)

A fair question these days when one is confined inside the house just like Schrodinger’s cat inside the box. The answer you can find in this short but dense book is far from trivial as it takes you through particle physics, thermodynamics, natural selection, genetics, quantum mechanics, molecular statistics. This is a heavy serving for anyone other than a scientist, but it’s all worth because the second part of the book comes as a well deserved dessert, dealing with determinism, free will, ethics, consciousness. arată tot arată mai puțin›

It looks like a plot twist but it should not come as a surprise: a brilliant theoretical physicist such as Schrodinger is also necessarily a philosopher.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.13

Roger Scruton — A Short History of Modern Philosophy: From Descartes to Wittgenstein

Roger Scruton died few days ago, so I had to resume this book. He has been, as a sign of his valuable legacy, a controversial figure in contemporary philosophy. While he was a renown conservative, he was also influenced by Kant. May his soul rest in peace. Here’s a quote from his take on Kant’s first Critique: arată tot arată mai puțin›

Kant tried to show that all the traditional metaphysical (specifically rationalist) arguments — arguments about the substantiality and immortality of the soul, the infinitude of the universe, the necessary existence of God and the reality of free will— were inevitably grounded in contradiction and paradox. The brilliance of his exposition of these errors, together with the fascination of his diagnosis of them, not as accidental but as inevitable diseases of the understanding, are unsurpassed in the history of philosophy.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.71

Leo Tolstoy — Război și pace: volumul II

Pentru mintea omenească, totalitatea cauzelor fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Și mintea omenească, neputând pătrunde în complicația condițiilor fără de număr ale fenomenelor - fiecare din aceste condiții putând fi luată drept cauză - se agață de cea mai apropiată legătură, de cea mai lesne de înțeles, și spune: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiect de observație sunt acțiunile oamenilor), drept cea mai apropiată legătură apare mai întâi voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază - eroii istoriei. arată tot arată mai puțin›

Dar e destul să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în acțiunea întregii mase de oameni care a luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem că voința eroilor istoriei nu numai că nu conduce acțiunile maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de acestea. S-ar părea că e totuna dacă înțelegem așa importanța evenimentelor istorice, sau într-un alt fel. Dar între omul care spune că popoarele Apusului au pornit împotriva Răsăritului pentru că așa a vrut Napoleon și omul care spune că lucrul acesta s-a întămplat pentru că trebuia să se întâmple există aceeași deosebire care a existat între oamenii ce susțineau că pământul stă pe loc și planetele se mișcă în jurul lui și cei care spun că ei nu știu pe ce se sprijină pământul, dar știu că există legi, care-i dirijează și lui mișcările, și celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are și nu poate avea alte cauze decât cauza unică a tuturor cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în parte necunoscute nouă, în parte numai bănuite de noi. Descoperirea acestor legi este cu putință numai atunci când renunțăm cu desăvârșire să căutăm cauzele în voința unui singur om, întocmai așa cum descoperirea legilor mișcării planetelor a fost cu putință numai atunci când oamenii au respins imaginea fixității pământului.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.55

Leo Tolstoy — Război și pace: volumul I

Citea și iar citea tot ce-i cădea în mână, și citea cu atâta patimă, încât, atunci când se întorcea acasă și lacheii încă nu apucau să-l dezbrace, el și lua cartea în mână și începea să citească. Citea, și de la citit trecea la somn, și de la somn la flecăreală prin saloane și la club, de la flecăreală la chefuri și la femei, de la chefuri iar la flecăreală, la citit și la vin. Vinul ajunsese pentru el o necesitate fizică și morală totodată, din ce în ce mai stăruitoare. arată tot arată mai puțin›

Cu toate că doctorii îi spuseseră că, pentru un om de constituția lui, vinul e vătămător, tot peste măsură bea. Nu se simțea bine de tot decât atunci când, fără să-și dea nici el seama cum, deșertând în gura lui mare câteva pahare de vin, încerca o senzație de căldură plăcută, strecurată prin tot trupul, o duioșie față de orice semen și o predispoziție a minții de a reacționa superficial la orice gând, fără să-i adâncească esența. De-abia după ce bea o sticlă-două de vin, începea să-și dea vag seama că nodul acela încâlcit al vieții, care-l îngrozise altădată, nu era chiar atât de înspăimântător cum și-l închipuise. Ușor amețit, flecărind sau ascultând flecăreala altora, ori citind după masa de prânz și după cea de seară, vedea fără încetare nodul acesta, sub un aspect sau sub altul. Dar numai sub înrâurirea vinului își putea spune: «Nu-i mare lucru. Îi dau eu de capăt, iată, am și răspunsul gata, la-ndemână. Dar acum, n-am când... văd eu, pe urmă!»... Dar acest pe urmă nu mai venea niciodată.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.57

Fyodor Dostoevsky — Idiotul

Ehe.. ce telenovele se scriau pe vremuri..

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.49

Fyodor Dostoevsky — Frații Karamazov (Frații Karamazov, #2)

Rămân dator cu reviewul ăsta

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.70

Fyodor Dostoevsky — Frații Karamazov (Frații Karamazov, #1)

Stați așa că mai e un volum 🤓

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.66

Aldous Huxley — Ape and Essence

Cruelty and compassion come with the chromosomes;

All men are merciful and all are murderers.

Doting on dogs, they build their Dachaus;

Fire whole cities and fondle the orphans;

Are loud against lynching, but all for Oakridge;

Full of future philanthropy, but today the NKVD.

Whom shall we persecute, for whom feel pity?

It is all a matter of the moment's mores,

Of words on wood pulp, of radios roaring,

Of Communist kindergartens or first communions.

Only in the knowledge of his own Essence

Has any man ceased to be many monkeys.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.62

Patrick J. Deneen — Why Liberalism Failed

Brilliant book. Drawing upon the classics of political philosophy from Plato to Hobbes and Locke to John Stuart Mill to Tocqueville, Deneen’s book may well turn out to be a classic. It helped me understand how both sides of the political spectrum today are contributing to the fulfillment of liberalism. Problem is that liberalism is a self defeating ideology. Read the book to see why.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.78

Homer — Iliada

Shit that can happen if you mess with someone else's wife. One of the first stories in Western culture and we still haven't got the message. Clearly targeted for men, but as a feminist, I do recommend it to all the ladies who feel empowered and can also take responsibility for their actions. Wink wink.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.50

Giovanni Papini — Un om sfârşit

Autobiografie scrisă la 30 de ani. Vă recomand s-o citiți după 30 de ani, să nu sfârșiți ca Papini.

Notă: 3/5 · medie Goodreads 4.10

Andrei Pleșu — Minima moralia

Dacă la felul întâi ai avut etica lui Aristotel și la felul doi moralitatea lui Kant, Minima moralia îți va părea un digestiv excelent. A nu se consuma pe stomacul gol.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.17

Andrei Pleșu — Despre Bucurie in Est si Vest

“că așa ne place nouă să ne râdem”

https://youtu.be/G0SFkXUhiPo

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.08

Elie Wiesel — Night

Elie Wiesel, a fifteen-year-old boy born in Romania, was deported with his Jewish family in 1944. This is his memoir, testimony of a Holocaust survivor.

Deep down, the witness knew then, as he does now, that his testimony would not be received. After all, it deals with an event that sprang from the darkest zone of man. Only those who experienced Auschwitz know what it was. Others will never know. But would they at least understand? arată tot arată mai puțin›

Could men and women who consider it normal to assist the weak, to heal the sick, to protect small children, and to respect the wisdom of their elders understand what happened there? Would they be able to comprehend how, within that cursed universe, the masters tortured the weak and massacred the children, the sick, and the old?

No. This is not enough to understand. Night is just a memoir. Not even those who experienced it did understand. Elie Wiesel makes a confusion here. The witness only knew how it was, not what it was. But his book is a must read. You must get to know how before knowing what it was. You must go through the testimonies before even trying to understand. It is extremely difficult.

Sometimes I am asked if I know “the response to Auschwitz”; I answer that not only do I not know it, but that I don’t even know if a tragedy of this magnitude has a response. What I do know is that there is “response” in responsibility. When we speak of this era of evil and darkness, so close and yet so distant, “responsibility” is the key word. The witness has forced himself to testify. For the youth of today, for the children who will be born tomorrow. He does not want his past to become their future.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.38

Immanuel Kant — An Answer to the Question: What is Enlightenment? (Great Ideas)

This is a set of four essays (What is Enlightenment? | Perpetual Peace | Is the Human Race Continually Improving? | Conjectures on the Beginning of Human History) that are, unlike Kant’s Critiques, accessible to the general public. Read any of these essays to get a glimpse of the brilliance of Kant’s philosophy.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.33

Lev Shestov — Noaptea din gradina Ghetsimani

Ucigându-l pe Dumnezeu, Descartes credea că nu slujește decât știința. Și, după cum ne amintim, se bucura, triumfa, cânta. Toată epoca Renașterii, al cărei ultim reprezentant era Descartes, se bucura și triumfa. Noaptea Evului Mediu lua sfârșit. O dimineață senină, limpede, veselă sosi...

Și glasul tunător continua să se audă: pe cine voi trimite, cine va merge pentru Mine? Cine va da ultima lovitură? Unde e acel Brutus care-și va ucide cel mai bun prieten și binefăcătorul, pe Cesar? Și iată că Spinoza a răspuns la această chemare, s-a decis să facă ceea ce nimeni, înaintea lui, nu a îndrăznit.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.83

Robert Sheckley — Watchbird

Nothing short of a good Black Mirror episode script, this story from 1953 shows why AI is hard. It takes more than engineers to design such machines to perform as expected. It takes philosophers.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.02

Mark Twain — What is Man?

Mark Twain says that man is an automaton, completely stirred by outside influences, but the main motive for his deeds is always that they please himself. That's no free will (hard determinism) and psychological egoism put together. I can't think of a nastier outlook on man. Better read his adventure books for kids.

Notă: 2/5 · medie Goodreads 4.09

Hannah Arendt — Condiția umană

Condiția umană, din polisul grec până în statele naționale de astăzi, a avut, din perspectiva vieții active, un parcurs foarte complicat. Hannah Arendt identifică munca, lucrul și acțiunea ca fiind trei manifestări diferite ale vieții active și face un tur de forță prin filosofia occidentală pentru a elucida raporturile omului cu acestea. Posibilitățile vieții active devin și mai interesante acum, în contextul tehnologizării și al automatizării, pentru o societate de muncitori fără muncă.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.18

Jonathan Glover — Humanity: A Moral History of the Twentieth Century

Too bad humanity will not read this book, it could have saved itself.

Btw, it’s 2 minutes to midnight. #DoomsdayClock

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.31

Katarzyna De Lazari-Radek — Utilitarianism: A Very Short Introduction

Excellent walk-through of utilitarianism, the most rational yet most controversial ethical theory today. Although utilitarianism is often seen in contrast with deontology (e.g. Kantian ethics), I think it should be framed exactly as a duty. Kant himself affirmed that well-doing, when possible, is a duty, especially because we are not naturally inclined to it, so it can only arise from our good will. But what is well-doing if not attending to the well-being of others? One objection to utilitarianism is that, for one, it is too demanding, but I think that, for all of us, it is not demanding enough.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.31

Peter Singer — Animal Liberation

It takes a lot of guts to read this book. I knew about it for some time but I avoided it.. Courage seems to be needed only in dealing with the ones stronger than us, but I see now that more courage is needed in confronting ourselves about how we deal with the ones weaker than us. It is said that power reveals true character, but very often the powerful are afraid of their true character being revealed. The acceptance of this disturbing and indisputable book grows with our courage to confront ourselves.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.75

Sam Harris — Free Will

Sam says that it only seems to me that I decided to read his book, but actually the Universe determined for this to happen. This implies that I, whatever that means for Sam, am a neglijable part of this Universe in determining others to read his book.

Now this may well be true. Sam makes such a poor argument against free will, as this concept is understood by his readers, as he states at the same time that it’s OK for us to go on acting as we would have free will. What is he actually willing then? arată tot arată mai puțin›

I appreciate that Sam Harris, as one of the four horsemen of atheism, is trying to set us free from the religious psychosis we still suffer from as a society. But in assessing free will, Christian theology actually did a much better job than Sam Harris did here. His friend Daniel Dennett said enough about Sam’s take on the problem of free will.

No we don’t need to give up free will altogether in order to be more understanding, more forgiving, more humble, and less decisive, less revengeful, less proud. We actually need free will to strive towards this ideal mindset. Besides us, the Universe will not bother about it.

But while admitting that free will is an illusion inasmuch as it’s just an idea, I think we should accept it for ourselves, each of us, individually, and reject it for all the others. This is probably what Sam was willing to tell us, but then he got hungry and his brain started chasing a rabbit, not an elephant, because he was not that hungry after all.

Notă: 2/5 · medie Goodreads 3.85

Bernard Williams — Ethics and the Limits of Philosophy

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.89

The School of Life — How to Reform Capitalism (Essay Books)

This is a short apologetic review of capitalism, “the most skilled machine we have ever constructed for satiating human needs”. Looking at Maslow’s pyramid, it suggests that capitalism is now still at version 1.0 as it doesn’t quite satisfy our higher needs yet, morality being the highest of these needs.

Notă: 3/5 · medie Goodreads 4.00

Karl Marx — The Communist Manifesto

Karl Marx thought that the historical oppression of the many by the few was not sustainable anymore, and that oppression can be ended only by taking over the means of oppression (i.e. capital). His pernicious plan was meant to impose a system of equality regarding the mere material existence while disregarding the morality of human kind. arată tot arată mai puțin›

I think that following quote by Percy Shelley, although it appeared before The Communist Manifesto, shows why this ideology was doomed to fail: "The system of equality which they established necessarily fell to the ground, because it is a system that must result from, rather than precede, the moral improvement of human kind."

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.63

Percy Bysshe Shelley — The Necessity of Atheism and Other Essays

This is probably the best reason to be kicked out of Oxford since 1811.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.40

James Rachels — Created from Animals: The Moral Implications of Darwinism

If you have a regular lifestyle and feel good about yourself, I bet that if you read this book, something will change: either your lifestyle, or the good feeling about yourself.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.21

Charles Darwin — On the Origin of Species [Abridged]

If reason is what makes humans different from other animals, the paradox of this book is that it is accepted by the more reasonable humans, while it is rejected by the humans who refuse to use their reason.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.08

Giovanni Papini — Amurgul filozofilor

Asta e singura recomandare, ca lectură de vacanță, pe care o fac studenților filosofi. Oricine a îndrăznit să se confrunte cu Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer sau Nietzsche, s-a ales inevitabil cu răni intelectuale. Cartea lui Papini e ca o alifie calmantă ce grăbește vindecarea, dar nu vă așteptați să scoată complet cicatricele.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.78

Immanuel Kant — Critica ratiunii practice

A citi Critica lui Kant este datoria fiecărui student filosof. Indiferent de înclinațiile filosofice pe care le-ar avea și chiar împotriva acestora, prin libertatea de a-și defini propria moralitate, rațiunea sa pură practică îl constrânge la lectura Criticii.

Sentimentul care provine din conștiința acestei constrângeri nu este patologic, ca un sentiment care ar fi produs de un obiect al simțurilor, ci numai practic, adică posibil printr-o determinare anterioară (obiectivă) a voinței și prin cauzalitatea rațiunii. arată tot arată mai puțin›

El nu conține deci, ca supunere la o lege, cu alte cuvinte ca poruncă (ceea ce indică constrângere pentru subiectul afectat sensibil), nici o plăcere, ci conține ca atare mai curând neplăcere pentru acțiunea în sine. În schimb însă, cum această constrângere este exercitată numai prin legislația propriei rațiuni, el conține și înălțare, iar efectul subiectiv asupra sentimentului, întrucât rațiunea pură practică este singura lui cauză, nu poate fi numit, în raport cu această înălțare, numai aprobare de sine prin faptul că ne recunoaștem determinați la aceasta fără nici un interes, numai de lege, și astfel devenim conștienți de un cu totul alt interes produs subiectiv de acesta, care este pur practic și liber, pe care nu ne sfătuiește vreo înclinație să-l avem pentru o acțiune conform datoriei, ci ni-l ordonă pur și simplu rațiunea prin legea practică și îl produce cu adevărat; iar de aceea el poartă un nume cu totul particular, pe acela de respect.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Bertrand Russell — History of Western Philosophy

Having started it in January and finished in December, this was definitely the book of the year for me. It's about one thousand pages to read, or thirty-five hours to listen. I've read the ebook while listening to the audio book, swiping my iPad to make highlights, and occasionally sipping some wine. This was a total experience because it required not just all of my senses, but also all of my reason. And it takes a lot of reason to go through the history of reason as presented by one of the most reasonable individuals of our culture. arată tot arată mai puțin›

I totally recommend it.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.00

René Descartes — Meditatii metafizice

Am zis ca ma apuc si eu de meditat si uite peste ce am dat

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.11

René Descartes — Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.75

Franz Kafka — Scrisoare către tata

Kafka, tată!

Notă: 3/5 · medie Goodreads 4.16

Dante Alighieri — Paradisul (The Divine Comedy, #3)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Dante Alighieri — Purgatoriul (The Divine Comedy, #2)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Dante Alighieri — Infernul (The Divine Comedy #1)

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Emilian Mihailov — Arhitectonica moralității

La prima navigare, urmărind titlurile pe internet, universul nostru etic pare să se extindă. Ne preocupăm de căsătorie și sex, avort și eutanasie, drepturi ale animalelor și ale roboților, inteligență artificială și mașini autonome. Un tânăr etician ar putea să-și aleagă, dintr-o gamă tot mai largă, una dintre aceste probleme etice aflate acum în interesul publicului.

Emilian Mihailov aprofundează însă, în Arhitectonica moralității, prin prisma teoriei etice a lui Kant, nu o problemă sau un grup de probleme etice, ci totalitatea lor. Care este principiul moralității? arată tot arată mai puțin›

Care sunt formulele moralității, ce raporturi există între ele și care este justificarea acestei structuri? Arhitectonica moralității este o lucrare filosofică de specialitate ce se înscrie în cadrul exegezei kantiene.

Dar aceste probleme etice aflate acum în interesul publicului nu pot fi soluționate fără a ne stabili, împreună, principiile moralității și regatul scopurilor spre care vrem să tindem. Din această perspectivă Arhitectonica moralității este un demers important. Fără a se dedica problemelor etice acum populare, Emilian este unul dintre cei mai populari profesori din Facultatea de Filosofie, iar eu am plăcerea să-i fiu student.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.83

Immanuel Kant — Întemeierea metafizicii moravurilor

"Citind Întemeierea metafizicii moravurilor în București" ar putea fi, la scară locală desigur, un bestseller — o selecție de memorii, precum aceea a lui Azar Nafisi din cartea sa "Citind Lolita în Teheran", dar din perioada recentă a ultimelor decenii, ce au loc în această capitală periferică europeană. Moralitatea oamenilor de aici e constituită, la fel ca doctrina morală a lui Kant, pe premisa libertății. Asemănarea între cele două moralități se oprește însă aici. Conceptele kantiene de datorie, respect, lege universală, imperativ categoric, chiar și ființă rațională, nu se regăsesc în această moralitate, să-i zicem, românească. arată tot arată mai puțin›

Conceptul esențial al acestei moralități este excepția. Legea, regula, norma, devin aici niște contingențe și sunt folosite doar pentru a pune în valoare excepția. Dar asta nu mai este normativitate.

Acu vreo două săptămâni, când am cumpărat "Întemeierea metafizicii moravurilor", vecinul de la 5 a început renovarea apartamentului. Programul de lucru, sau cum îi zice fiică-mea în vârstă de 2 ani — programul de gălăgie, coincide, între orele 13-17, cu programul de liniște așa cum este afișat deasupra intrării blocului unde locuiesc în București. În același interval orar încearcă și fiică-mea să doarmă, zilnic, acasă. Discuțiile pe care le-am avut, din pricina acestei contradicții, cu vecinul de la 5, cu agenții poliției locale la care am apelat la sugestia acestuia, cu administratorul blocului, iar apoi cu vecinul de la 6 care, urmând exemplul celui de la 5, își stabilise același program de gălăgie dar în plus își instalase masa de lucru și flexul în holul blocului, au fost pe de o parte foarte amuzante, iar pe de altă parte edificatoare pentru mine în înțelegerea doctrinei morale kantiene. Povestea asta, expusă sub formă de dialog, ar putea fi una dintre memoriile din "Citind Întemeierea metafizicii moravurilor în București".

Cred că astfel de cărți, nu doar adresate publicului larg, ci concepute să devină bestseller-uri, ar valorifica efortul uriaș al filosofilor de a elabora teorii morale, popularizându-le și, totodată, punând la îndoială, măcar pentru cei cu înclinația (sic!) spre gândire critică, propria moralitate.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.96

Ludwig Wittgenstein — Lecții și convorbiri despre estetică, psihologie și credința religioasă

Există aici o legătură cu diferența dintre cauză și motiv. La tribunal ești întrebat care a fost motivul acțiunii tale și se presupune că îl cunoști. Dacă nu cumva minți, se presupune că ești în stare să spui care a fost motivul actelor tale. Nu se presupune însă că ai cunoaște legile care guvernează corpul și mintea ta. De ce se presupune că tu cunoști motivul? Pentru că ai avea multă experiență privitoare la tine însuți? arată tot arată mai puțin›

Oamenii spun uneori: Nimeni nu poate vedea înlăuntrul tău, dar tu poți - ca și cum, fiind așa aproape de tine însuți, fiind chiar tu însuți, îți cunoști propriul mecanism. Dar oare așa este?

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.20

Otto Rank — Psychology and the Soul

Spirituality is mankind's struggle to deal with death. Otto Rank follows this development, starting pre-religious times, as the evolution of the soul, not only from the psychological standpoint, but also with anthropological and philosophical insight, thus explaining phenomena such as sacrifice, matriarchy and patriarchy, Christian Trinity, the unconscious and psychoanalysis. The soul is a concept strongly coupled with immortality, can have an individual or collective dimension, and its understanding influenced both sexuality and the will. This book is a must read for anyone who wants to make sense of the soul and all the psychosis that surrounds this harmful idea.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 5.00

Anonymous — Epopeea lui Ghilgameș

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.90

Aristotle — De anima. Parva naturalia

Citind seara asta, în București, la peste 30°C, următorul pasaj din scurtul tratat Despre tinereţe şi bătrâneţe, viaţă şi moarte, şi despre respiraţie, am priceput ce voia să zică Aristotel: AER CONDIȚIONAT!!

Însă pentru ce anume cele ce îl posedă primesc aerul şi respiră, în primul rând toate câte au plămân cu sânge, explicaţia o dă faptul că plămânul e spongios şi străbătut de vase subţiri. Dar mai ales acest organ, printre cele ce se numesc măruntaie, este cu sânge. arată tot arată mai puțin›

Pe de altă parte, fireşte, toate câte au plămân cu sânge au nevoie de o grabnică răcorire, spre a face să fie mai mică forța căldurii psihice, dar şi să pătrundă peste tot, datorită abundenţei de sânge şi căldură. Pe acestea două [respiraţie şi răcire] aerul poate lesne să le aducă la împlinire; prin uşurătatea sa de la natură el aduce răcorire, strecurându-se peste tot şi repede; apa, dimpotrivă. Iar pentru ce anume respiră mai ales cele ce au plămânul sanguin, este limpede de aci: căci tocmai ceea ce e mai cald are nevoie de un plus de răcire, şi în acelaşi timp aerul se scurge uşor înspre izvorul de căldură, cel din inimă.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.00

Arthur Schopenhauer — Arta de a avea întotdeauna dreptate

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.66

Bertrand Russell — În căutarea fericirii

Bertrand Russell scrie că pentru el, bucuria vieții (i.e. fericirea) se datorează în foarte mare măsură diminuării preocupării pentru el însuși. Așa că mă bucur pentru cei care nu vor citi cartea asta pentru că nu sunt "în căutarea fericirii", având alte preocupări decât ei înșiși. Mărturisesc că n-aș fi citit-o nici eu dacă n-aș fi preocupat de orice a scris Bertrand Russell (recomand ultimul număr al revistei Philosophy Now care îi este dedicat - https://philosophynow.org/issues/120). arată tot arată mai puțin›

Pentru cei care vor citi însă, le sugerez să sară peste capitolul despre nefericirea byroniană direct la cauzele comune ale nefericirii: competiția, plictisul și antrenul, oboseala, invidia, pentru a trece apoi la cauzele fericirii. Cartea nu conține cugetări filozofice ci niște rețete pe care cititorul le poate încerca "în căutarea fericirii".

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.87

Michel Houellebecq — Supunere

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.61

Lucian Boia — Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.46

Friedrich Nietzsche — Genealogia moralei

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.67

Frans de Waal — Primates and Philosophers: How Morality Evolved

What is the source of our goodness? Is goodness against our bare nature, merely a veneer laid over a bad natural core? Or is it, on the contrary, a deeply rooted trait of our nature, a by-product of evolution through natural selection? Frans De Waal opens with arguments based on his studies of the social behavior of primates such as chimpanzees and bonobos. Then a bunch of philosophers, such as Peter Singer and Robert Wright, helps clarifying this issue of morality and its evolution. arată tot arată mai puțin›

The dialectical structure of the book frames the concept of morality in the light of De Waal's studies, and offers a balanced conclusion that should push us to improve especially our ethics toward animals.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 5.00

Pierre Hadot — Ce este filosofia antică?

În primul rând, discursul filosofic justifică teoretic opțiunea de viață. Am constatat-o de la un capăt la celălalt al istoriei filosofiei antice: pentru a-și întemeia raționalitatea opțiunilor de viață, filosofii trebuie să recurgă la un discurs ce vizează el însuși, atât cât se poate, o raționalitate riguroasă. Fie că e vorba, la Platon, de alegerea Binelui, la epicureici, de alegerea plăcerii pure, la stoici, de alegerea intenției morale sau, la Aristotel și Plotin, de alegerea unei vieți conforme Intelectului, va trebui de fiecare dată să se deosebească precis supozițiile, implicațiile, consecințele unei asemenea atitudini [...]

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.24

Plato — Banchetul sau Despre iubire

Socrate admite că dacă se pricepe la ceva, atunci se pricepe la iubire. Dialogul ăsta o dovedește cu prisosință și totodată te face să depășești admirația pe care ți'o stârnește Phaidon și Phaidros și să te îndrăgostești iremediabil de Socrate, asemeni lui Alcibiade care, cerându'i'se să îl proslăvească pe Eros cum au făcut toti ceilalți participanți la banchet, preferă să îl laude chiar pe Socrate.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.47

Plato — Phaidros sau Despre frumos

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.19

Robert M. Pirsig — Zen and the Art of Motorcycle Maintenance

Quality! Excellent book, recommended for both rational and passionate readers alike. May the ghost of Robert Pirsig rest in peace.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 3.78

Søren Kierkegaard — Frică și cutremur

Credința este absurdă. Kierkegaard este fascinat de Avraam - cavalerul credinței, dar nu îl poate înțelege. Cuvântul „paradox“ se regăsește de 116 ori în această carte. Individualul se supune direct Absolutului opunându-se universalului. Asta înseamnă că datoria față de Dumnezeu transcende etica (suspendare teleologică). Orice interpretare a moralei iudeo-creștine trebuie să dea seama de versetul: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe frați şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.“ (Luca 14:26).

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.18

Alain de Botton — Sex, shopping și un roman

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.90

Sam Harris — Islam and the Future of Tolerance: A Dialogue

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.00

Cormac McCarthy — The Sunset Limited

Rightly described as a philosophical debate, this drama actually shows the dangers of precarious philosophy. Here's the movie http://www.imdb.com/title/tt1510938/

Notă: 5/5 · medie Goodreads 3.95

Plato — Phaidon sau Despre suflet

Socrate a fost cel mai decent martir al culturii noastre: „Cît despre mine iată, ceasul a venit și, cum ar zice un erou de tragedie, soarta mea mă cheamă. Mai e foarte puțin și trebuie să merg să îmi fac baia: cred că e mai bine ca, înainte de a bea otrava, să mă spăl, să nu mai dau femeilor de lucru cu spălarea unui leș.” arată tot arată mai puțin›

Mi se pare că acest gest sublim se deosebește profund de ceea ce creștinii sărbătoresc miercuri și joi în Săptămâna Patimilor: spălarea cu lacrimi a picioarelor lui Isus de către femeia păcătoasă și spălarea picioarelor ucenicilor săi de către Isus ca pildă de smerenie. Isus a fost cel mai pătimaș martir al culturii noastre.

Cât despre argumentele lui Socrate pentru nemurirea sufletului, chiar dacă sunt raționale și persuasive prin eleganța lor, nu sunt mai convingătoare decât ceea ce oferă Isus: „Căci voia Tatălui Meu este ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, iar Eu Îl voi învia în ziua de pe urmă.” (Ioan 6:40). Isus a înviat din morți. Socrate nu a murit nici o dată.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.34

Thomas Mann — Moartea la Veneția

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.62

Robert Axelrod — The Evolution of Cooperation

This book gives us the unquestionable proof that ethics is a matter of reason. Its fascinating and surprisingly optimistic conclusions are drawn from the results of computer tournaments in which various collaboration algorithms (i.e. strategies) are compared based on their outcomes from the iterative Prisoner's Dilemma problem. Besides igniting the whole field of game theory back in the 80s, the foreword given by Richard Dawkins, as the author of The Selfish Gene, should be more than enough of a recommendation. arată tot arată mai puțin›

Its importance is outstanding because it clearly proves, in a scientific fashion, that TIT FOR TAT is the most efficient strategy in non-zero-sum scenarios. So don't be envious, don't be the first to defect, reciprocate both cooperation and defection, and don't be too clever. And read this excellent book.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.26

Andy Warhol — The Philosophy of Andy Warhol: From A to B and Back Again

Pop is a mandatory qualifier not only for Andy's art but also for his philosophy. This is actually an entertaining read if you can get past the opening dialogue with B until the chapter about art near the end of the book. I've highlighted a few good lines from the chapters about love, beauty, fame and death.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.71

Friedrich Nietzsche — Nașterea Filosofiei în Epoca tragediei grecești

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Jonathan Haidt — The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion

In which the author puts his intuition above his reason, and tells us that we should do the same since we can't help it anyway, unless we're psychopaths like autistic or so.

The analogy of the individual as a single neuron versus society as the whole brain is such a silly argument in itself that it triggered each of my neurons to laugh out loud. The other analogy of moral judgements as taste buds clearly shows that the author gave up reason in dealing with morality, asserting it's just a matter of taste. arată tot arată mai puțin›

Moreover, if the moral instinct is an elephant and the reason is a rider that cannot stir the elephant either way, why calling it a rider? If the only purpose of reason is to help improving the reputation, it seems to me that a more suitable analogy would have been the moral instinct as a peacock and the reason as its tail.

This is such a flawed book not because its premise is bad, because it isn't, we are indeed primarily instinctive animals and secondly rational humans, but because it understates the usefulness of reason. I think that an individual can thrive either by being friendly and sociable, the Dale Carnegie way, and reason can help with that indeed as the author points out, or just by being smart, the Socrates way, so that even proving everyone else stupid, by using reason, would not hurt its reputation if the arguments are strong. Reasonable individuals have many other uses for society than just being sociable. There's a plethora of notorious smart jerks like Bentham that have given us so much more than any loyal obedient and pious personality you can think of. Agreeing with Hume who stated that the reason is a slave of passions doesn't imply a general theory of the righteous mind, because some of us have a passion for reason.

The thesis of this book could be stated in utilitarian terms like this: it is better to be a sociable fool than an individualistic Socrates, because we can't help being fools anyway. But that's saying too much about it, tackling moral philosophy from the mere psychological standpoint cannot get you any futher than "let's agree to disagree".

Notă: 2/5 · medie Goodreads 4.17

Simon Blackburn — Think: A Compelling Introduction to Philosophy

A challenging walkthrough of the major themes of philosophy passing by Descartes, Locke, Leibniz, Hume, Kant and few others. It surely requires a lot of thinking to understand all the arguments put forward like, for example, why body-soul dualism implies the possibility of zombies and mutants, why (even hard) determinism doesn't justify fatalism, or why religious belief couldn't be grounded in reason. But I wouldn't say this book is an introduction to philosophy because first, it's quite heavy, and second, it barely mentions the ancient Greeks who actually introduced us to philosophy. Very good read nonetheless.

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.72

Hermann Hesse — Siddhartha

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.08

Stephen W. Hawking — A Brief History of Time

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.21

Aristotle — Etica nicomahică

If Aristotle was The Philosopher then this should be The Philosophy Book, given that ethics is the most useful part of philosophy.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.58

Peter Singer — Ethics in the Real World: 82 Brief Essays on Things That Matter

As Peter Singer is the winner of the 2016 Award for Contributions in the Fight Against Stupidity, this may be the most important book of the year.

It's a collection of bite-sized essays that have been published online these past years on project-syndicate.org and other websites, and are freely accessible. While I suggest you buy the book, as I did, you can check out this page of contents with links to all the essays that I've found online: https://ducu.github.io/ethics-in-the-real-world/

In the introduction it is clearly stated that the book is aimed at the general public (see 5th paragraph). arată tot arată mai puțin›

The wide range of ethical issues and the briefness of the essays are consequences of that, and still I see poor ratings, coming probably from philosophy scholars, only because the essays are too short.

Besides the urgency of the various ethical issues (e.g. abortion in Poland), I think the importance of this book comes especially from the fact that it targets a broad audience. Ethics studies the best way for all people to live, so it should be promoted from the realm of philosophy and presented to the general public.

Notă: 5/5 · medie Goodreads 3.88

Jacques Le Goff — Intelectualii in Evul Mediu

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.67

John Stuart Mill — Utilitarismul

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.55

Philippe Nemo — Ce este Occidentul?

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.25

Adrian Marino — Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice și culturale

Modul cum spiritul și cultura românească înțeleg și asimilează această „Europă în expansiune reprezintă o problemă de cea mai mare actualitate și însemnătate. Se confruntă un număr de soluții pe care noi le reducem, printr-un efort de sinteză și simplificare maximă, la trei. Evident, problema este deocamdată doar pusă:

1. Ignorarea pur și simplu a Europei. „"Nu-mi pasă de Europa dumitale”." Curios (sau mai curând semnificativ) este faptul că același punct de vedere nu se întâlnește numai în Caragiale, ci și la E.Lovinescu și G.Călinescu. arată tot arată mai puțin›

Trecem peste împrejurarea că acești mari critici nu s-au preocupat niciodată să fie traduși, să colaboreze, să „pătrundă în Europa, opera lor să „circule” etc. Ba ultimul susținea chiar polemic teza că „universalul este absolutul. Chestiunea răspândirii este de ordin cu totul secundar și exterior și depinde numai de legile difuzării.” Această indiferență (de fapt agresivă) la confruntarea, verificarea și acceptarea universală este rezultatul, în realitate, al unui mare complex de inferioritate-superioritate. Toate rezistențele – și azi extrem de active ale spiritului românesc naționalist-șovin la ideea europeană – nu sunt de fapt decât efectul acestui inevitabil și trist complex. El este dealtfel tipic tuturor culturilor „mici”, „minore”, practic încă necunoscute în „Europa”.

2. Expatrierea, renegarea, renunțarea definitivă la limba și cultura română, prin ruperea oricăror legături cu tradiția culturală originară. Este soluția, nu mai puțin tipică, a lui E. Cioran. Și este dominată de un violent complex de inferioritate, tradus prin sarcasmul bombastic pentru condiția, pretins oribilă, de a fi român. Disprețul său pentru poporul român că nu este „european” atinge intensități nihiliste, maxime, aproape maladive. Semn de dezechilibru interior în orice caz. Ne aflăm chiar în fața unui „caz”. Probabil însă și a unei poze. Singura reacție firească este doar aceea de a fi, a scrie și a rămâne român și în România. Fără complexe de nici un fel: român și european în același timp. Simplu, natural, constructiv. Fără ifose și pamflete deplasate. De unde, încă o soluție. De fapt singura, practică și recomandabilă:

3. A aduce, cu orice preț, Europa acasă. La noi, în România. Altfel spus: a crea în limba română valori de semnificație și circulație – măcar virtuală, potențială – europeană. În același timp, a întemeia la noi în țară instituții culturale române și europene (fundații, reviste, edituri etc.), a întreține fără restricții un climat și regim de relații europene, a cultiva criteriile europene, a importa (cărți, reviste etc.) valorile europene. A duce, în sfârșit, o politică culturală europeană, de stat și mai ales particulară.

Dar a blestema de la Paris că nu suntem „europeni” și a nu face nimic, dar absolut nimic, pentru cultura română, ca ea să se apropie, fie doar și prin câteva vârfuri, sau sub unele aspecte, de cultura europeană, ni se pare egocentric și steril. Nu este vorba de lipsă de patriotism, ci pur și simplu de autism, grimasă și uneori chiar de cabotinism. O atitudine regretabilă. Oricum am privi lucrurile. Chiar dacă destule rezerve sunt, sau pot fi, adesea și din nefericire, îndreptățite, în legătură cu realitățile românești, multe negative. (1992) - p.108-110

Notă: 4/5 · medie Goodreads 4.00

Thomas Nagel — Ce înseamnă, oare, toate acestea?: o foarte scurtă introducere în filozofie

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.73

Seth Godin — Tribes: We Need You to Lead Us

Notă: 2/5 · medie Goodreads 3.80

Milan Kundera — Ignoranța

Notă: 3/5 · medie Goodreads 3.73

Daniel Keyes — Flowers for Algernon

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.21

Joshua D. Greene — Moral Tribes: Emotion, Reason, and the Gap Between Us and Them

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.00

Matt Ridley — The Rational Optimist: How Prosperity Evolves

Notă: 4/5 · medie Goodreads 3.93

Plato — The Trial and Death of Socrates: Four Dialogues

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.06

Sarah Ockwell-Smith — The Gentle Sleep Book: A Guide for Calm Babies, Toddlers and Pre-schoolers

Notă: 5/5 · medie Goodreads 3.86

Plato — The Republic

Notă: 5/5 · medie Goodreads 4.09