✍🏻 Sublinieri

Umberto Eco — Cimitirul din Praga, p. 93–94

Eu am cunoscut permanent oameni care se temeau de complotul vreunui dușman ascuns, evreii pentru bunicul, masonii pentru iezuiți, iezuiții pentru tatăl meu garibaldian, carbonarii pentru regii din jumătate de Europă, regele instigat de preoți pentru colegii mei mazzinieni, Iluminații din Bavaria pentru polițiile din jumătate de lume și tot așa, cine știe câți alții nu mai sunt pe lumea asta care gândesc că sunt amenințați de o conspirație. Iată o formă pe care poți s-o umpli după plac, dând fiecăruia complotul său. Dumas era cu adevărat un profund cunoscător al sufletului omenesc. arată tot arată mai puțin›

La ce anume aspiră oricine, cu atât mai mult cu cât e mai năpăstuit și mai puțin iubit de soartă? La ban, și să fie câștigat fără osteneală, la putere (ce voluptate să-i comanzi unui semen de-al tău și să-l umilești!) și la răzbunare pentru orice neajuns suferit (iar fiecare în viața lui a suferit măcar o nedreptate, oricât de mică). Și iată că Dumas, în Contele de Monte-Cristo, îți arată cum e cu putință să dobândești o bogăție uriașă, de natură să-ți dea o putere supraomenească și să te ajute să le plătești dușmanilor tăi tot ce le datorezi. Dar, se întreabă oricine, de ce eu sunt defavorizat de soartă (sau măcar nu atât de favorizat pe cât aș vrea), de ce mi-au fost refuzate favorurile îngăduite, în schimb, altora, mai puțin merituoși decât mine? Fiindcă nimeni nu se gândește că nenorocirile lui ar putea fi atribuite unei micimi personale, iată că va trebui să identifice un vinovat. Dumas oferă frustrării tuturor (a indivizilor și a popoarelor) explicația eșecului lor. Altcineva a fost […] cel care ți-a pus la cale prăbușirea…

Dacă ne gândim bine însă, Dumas nu născocise nimic: dăduse doar formă de narațiune acelor lucruri pe care, după spusele bunicului, le dezvăluise [cineva]. Asta deja îmi sugera că, dorind să vând în vreun fel dezvăluirea unui complot, nu trebuia să-i furnizez cumpărătorului nimic original, ci numai și în special ceea ce ori aflase deja, ori ar fi putut afla mai ușor pe alte căi. Lumea crede numai ce știe deja, iar asta era frumusețea Formei universale a Complotului.

Mihail Sebastian — Jurnal 1935–1944, p. 357

Joi 17 iulie 1941

Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observație începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să așteptăm 4 decenii pentru ca să obținem o rectificare. arată tot arată mai puțin›

Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sâcâitor. Nu pot lua în serios astăzi plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ce s-a petrecut la Iași* (și încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate oricând repeta aici. Și atunci? „Cariera” mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război? Voi mai putea? Mă voi lecui vreodată de atâta dezgust acumulat în acești groaznici, bestiali ani?

Mihail Sebastian — Jurnal 1935–1944, p. 230–231

Duminică, 17 septembrie 1939

Ieri rușii au încheiat un acord cu Japonia. Azi-dimineață la 4 au trecut în Polonia, ca să mai ocupe ce a rămas neocupat de nemți. Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg. Pentru comuniști, chiar pentru ăștia de la noi, lucrurile sunt încă în ordine și „revoluția în mers”. Orice ar face Sovietele, fac bine. Pentru legionari (termen care se deșteaptă din morți) victoria germană e acum asigurată și la umbra ei se poate trăi perfect. Dar eu? arată tot arată mai puțin›

Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alții și încerc să judec nu cu premise, ci cu fapte? Nu trebuie să-ți pierzi mințile? Nu trebuie să disperi? Nu ești obligat să-ți spui că de aici încolo într-adevăr totul, totul e pierdut?

Ce-mi rămâne de făcut în aceste zile, care pot fi ultimele? Aș vrea să ascult mereu muzică - e singurul meu stupefiant. Vom muri într-o zi ca niște găini tăiate. Ar trebui să aștept dezastrul care vine, cu mai puțină destrămare, cu mai multă atenție și cu ochii deschiși.

Roberto Benigni & Michele Ballerin — Il Sogno: L’Europa s’è desta!, p. 89–91

Cel mai premeditat dintre asasinate […]
Acum vă zic un alt lucru incredibil: cu Uniunea europeană astăzi avem și Carta drepturilor fundamentale, unde sunt scrise principiile noastre fundamentale, cele cu care toți trebuie să fim de acord. Pentru că pentru a sta împreună avem nevoie de reguli, de principii împărtășite, nu? De fapt toți le scriu, în fiecare țară din lume. Dar noi în Europa nu am scris principiile numai așa pentru a o face, nu!… Am scris Carta drepturilor fundamentale, care e documentul cel mai avansat din lume în materie de drepturi umane și e lege - lege! arată tot arată mai puțin›

- în toată Uniunea europeană: dacă vrei să faci parte din Uniunea europeană ești obligat să respecți articolele sale. Și așa Carta ne apără, ne protejează pe fiecare dintre noi; niciun stat nu o poate încălca fără consecințe.

Este garanția supremă, cea mai bună apărare a libertăților noastre.

Vă zic câteva articole, doar pentru a înțelege. Articolul 1 zice că demnitatea umană e inviolabilă. In-vi-o-la-bi-lă! Iar articolul 2 zice - ascultați - că fiecare individ are dreptul la viață: și asta înseamnă, printre altele, că nimeni nu poate fi condamnat la moarte și executat. În Europa, odată cu războiul, prin acest articol a fost abolită și pedeapsa cu moartea, peste tot.

Ce eliberare, ce lucru enorm: niciunul dintre noi nu mai e un asasin!

Pentru că vedeți că pedeapsa cu moartea e un asasinat. Mai mult, zicea Albert Camus că pedeapsa cu moartea e cel mai premeditat dintre asasinate!

Noi știm că pedeapsa capitală e încă în multe părți ale lumii, din păcate. Chiar în unele state care se cred mai civilizate decât noi. Chiar în America, ați văzut? Unul din primele lucruri pe care le-a făcut președintele Donald Trump când s-a înscăunat la Casa albă a fost reinstaurarea la nivel federal a pedepsei cu moartea. Acu câteva luni, practic alaltăieri!…

Era și în Europa, pe vremuri: în Franța, în Belgia și aici la noi în Italia, în timpul fascismului, până în 1948.

Voi nu puteți ști cât sunt eu de fericit, de orgolios, că nu mai există această abominație, această oroare. Că la noi în Italia nu mai este niciun om care primește salariu de la stat, de la noi toți, un funcționar public numit «călău», care ucide cu consensul tuturor.

Cineva ar putea să spună: «Dar nu e ca și cum ai fi tu: în Italia suntem șaizeci de milioane…» Am înțeles, dar eu nu vreau să fiu un asasin nici măcar cu a șaizecimilionimea parte din mine. Eu nu vreau să stau într-o țară în care se ucide și în numele meu. Eu nu vreau să ucid pe nimeni!

Ăsta e un lucru de care să fim orgolioși. Un lucru extraordinar, o dovadă de civilizație de care trebuie să fim mândri, ca europeni: care ne face mai buni, mai civilizați. Mai umani. Un lucru minunat!

Giovanni Sartori — Teoria democrației reinterpretată (Addenda, p. 465)

Giovanni Sartori imediat după căderea Uniunii Sovietice:

Să ne punem în locul unui fost cetățean sovietic, azi rus obișnuit. Din punctul lui de vedere, bilanțul iese aproape în totalitate în pierdere, cu pierderi traumatizante. Libertatea pe care o experimentează înseamnă o bună doză de nesiguranță, de libertate a sărăciei, fără casă și hrană. El este cetățean al unui stat care și-a pierdut identitatea (prin dezmembrare) și puterea deodată. S-a întâmplat dintr-o dată ca o supraputere să se vadă neputincioasă, fărâmițată și redusă la o sărăcie disperată. Și toate acestea - excusez du peu, iertat să fie dacă e prea puțin - fără un motiv suficient. arată tot arată mai puțin›

De când e lumea, nu s-a întâmplat ca un imens imperiu, aflat încă în deplinătatea forței sale militare, considerat de toți (mai ales de proprii cetățeni) de neîngenunchiat, să se fi dizolvat dintr-o dată fără să fie doborât de ceva anume, fără ca cineva din exterior să-l învingă și chiar fără vreo răsturnare internă. De ce? Cum de s-a putut întâmpla?

Pierderea ideologiei este un factor de debilitate care explică scleroza și chiar friabilitatea sistemului: dar, izolată, nu este un factor declanșator. Acea pierdere începuse de mult fără ca să se întâmple ceva. Se poate analiza instantaneitatea prăbușirii și amploarea ei și observând că un sistem bazat în întregime pe comandă - pe o comandă care a atrofiat societatea civilă și întreaga sferă a acelor sponte acta - este, tocmai din acest motiv, un sistem care nu știe să răspundă la non-comandă. Dar și acest tip de analiză nu exclude că, în momentul în care se întâmplă o catastrofă, trebuie să se înțeleagă de ce s-a întâmplat tocmai în acel moment. O cădere subită nu este declanșată de condiții, ci de acțiuni. Fostul cetățean sovietic este deci îndreptățit să se întrebe, încremenit, de ce. Și e normal să nu înțeleagă; sau, mai bine spus, să înțeleagă că imperiul sovietic a murit printr-o sinucidere involuntară, prin omor din culpă. E perfect îndreptățit să fie uimit. Se prea poate ca uimirea lui să-l amărască și să-l ducă la resemnare. Dar se poate și ca uimirea să i se preschimbe în furie, în dorință de revanșă, în refuz al unei umiliri pe care simte că nu o merita, în frustrare agresivă.

Cert este că această catastrofă a fost excesivă, prea rapidă și - insist - total lipsită de o justificare potrivită și suficientă. Cel care pierde un război este constrâns de armele adversarului să-și recunoască înfrângerea. Cel care se lansează într-un conflict civil, vede cu ochii lui paguba pe care și-o aduce. Dar fostul cetățean sovietic nu a pierdut nici un război, nu a distrus nimic, nu poate nici măcar să-și facă mea culpa, să se poată declara în culpă. Va suporta până la capăt sau va căuta să se întoarcă înapoi? Vom afla la timpul potrivit.

Gh. Vlăduțescu — Ateismul în antichitate, pag. 43–46

Gata facebook ultima cu citat din cărțulia asta.. Crăciun fericit! 🎄😘

Antiteismul și preateismul încep să devină ateism abia cu Democrit din Abdera (460-370 î.e.n.), întemeietorul materialismului atomist, care va fi preluat și dezvoltat de Epicur în etapa elenistică a civilizației grecești și de Lucrețiu în Roma veche. „Democrit din Abdera, avea să observe Plutarh, susținea că Universul este infinit, deoarece n-a fost niciodată creat de o ființă oarecare” (în Leucip-Democrit, Texte, Editura de Stat, 1950, fragm. 41). Într-adevăr, abderitanul credea că „natura lucrurilor eterne constă în substanțe mici, al căror număr este infinit. arată tot arată mai puțin›

Alături de ele presupune un spațiu de o mărime infinită, pe care îl exprimă prin termenii: vid, neant, infinit… Din ele, ca elemente, iau naștere și se formează lucrurile vizibile și obiectele ce se percep cu simțurile. Se frământă și sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor și din pricina altor deosebiri specifice” (Simplicius, în loc. cit., fragm. 39).

În massa infinită de atomi există o continuă frământare, se nasc și se distrug corpuri, apar și dispar lumi. Datorită existenței vidului, atomii se pot mișca, ceea ce înseamnă că mișcarea aparține massei de atomi, și nu își are izvorul undeva în afara lumii. Lumea, arată Democrit, nu urmează un anumit plan întocmit de o ființă supranaturală, ci legile ei firești, propria-i necesitate. Mișcarea, fiind inerentă nebuloasei de atomi care premerge formării Universului, a prilejuit, fără a exista o cauză anume, nașterea unui vârtej în care atomii se ciocneau dezordonat, ca apoi să înceapă separarea lor, asemănătorul atrăgând asemănătorul. Astfel s-a format Pământul din atomii mai grei care s-au adunat la mijloc. Alții, reunindu-se în masse mai dense și datorită mișcării lor rapide, s-au aprins. Așa au luat naștere Soarele, Luna și stelele.

Merită în plus semnalate pentru semnificația și valoarea lor științifică și ateistă alte consecințe ale teoriei democritiene despre Univers. Mai întâi: și Soarele, și stelele au în principiu aceeași compoziție ca și Pământul, între materia cerească și pământească neexistând deosebire esențială, ca de la perfect la imperfect. În al doilea rând, Democrit considera că „lumile sunt nesfârșite la număr și de mărimi deosebite… În unele locuri lumile abia iau ființă, în altă parte însă sunt pe cale de dispariție… Unele sunt lipsite de viețuitoare, de plante și de orice umezeală” (Democrit, fragm. 42, în loc. cit.).

Democrit a căutat tot timpul vieții să-i întărească omului convingerea în puterea de cunoaștere și de dominare a naturii. Prin valoroasele sale cercetări matematice și subtilele observații medicale se conturează mai precis imaginea celui care a fost, după cum spunea Marx, „prima minte enciclopedică dintre greci”.

Întrucât opera lui Democrit s-a pierdut aproape în întregime, din puținele fragmente pe care le cunoaștem nu putem reconstitui decât ipotetic concepția sa biologică și medicală, dar suficient pentru a ne da seama de orientarea ei materialistă.

Trăind într-o vreme când biologia și medicina erau abia în fașă, este pe deplin înțeles că Democrit n-a putut da problemelor pe care le discuta răspunsuri complete și întru totul științifice. Semnificativ este însă faptul că el ajunge peste tot la o explicație naturală, lipsită de orice umbră mistică.

Ca și înaintașii săi materialiști, Democrit considera apariția viețuitoarelor și a oamenilor pe pământ ca un proces natural, situându-se astfel la antipodul credințelor mistice după care de undeva, dintr-o lume a zeilor, coboară sufletele nemuritoare pentru a se încarna vremelnic în trupul muritor.

Pentru Democrit, „sufletul este muritor și dispare odată cu trupul” (fragm. 78, în loc. cit.), pentru simplul fapt că și el, ca și corpul, este compus din atomi, deci nu înseamnă altceva decât o asociație trecătoare de particule materiale. Atomii sufletului sunt mai subtili, rotunzi, astfel că alunecă mai ușor. Ei sunt aceia care asigură viața. Când trupul moare, atomii care compun sufletul se despart și se amestecă în vălmășagul de atomi din spațiu.

Democrit - este adevărat - n-a reușit să sesizeze deosebirea calitativă dintre corporal și psihic, ceea ce constituia, evident, o limită a concepției sale. Rămâne însă fondul materialist al tezelor lui despre suflet care, deși încă naive, au totuși meritul istoric de a se fi opus ferm idealismului și religiei.

Totodată, Democrit explică și reprezentările oamenilor despre zei pe care îi consideră ca rod al personificării fenomenelor și corupurilor naturii. Dar cum au luat naștere aceste personificări, ce anume i-a determinat pe oameni să și le formeze? - iată întrebarea la care el încearcă să răspundă. După părerea lui, credința în zei a apărut datorită faptului că „oamenii din vechime, observând fenomenele cerești, cum sunt tunetul, fulgerul, apropierea stelelor, eclipsele de Soare și de Lună, s-au îngrozit și au presupus că vinovații de toate acestea sunt zeii” (Sextus Empiricus, în vol. Leucip-Democrit, Texte). Altfel spus, Democrit ar fi gândit zeii ca rezultat al necunoașterii cauzelor reale ale fenomenelor, ca rod al unei autoînșelări, ca o construcție iluzorie, în care omul își exprima neputința în fața unei naturi care-l domina și care îi provoca teamă.

Pentru învingerea fricii față de zei și eliberarea de superstiții, omul - recomanda Democrit - trebuie să cunoască mai mult și mai profund lumea din jurul lui, să înțeleagă cauzele reale ale tuturor schimbărilor în natură, ale fenomenelor și proceselor lumii.

Giovanni Sartori — Teoria democrației reinterpretată, p. 106

"Ce este opinia publică?", fragment din Teoria democrației reinterpretată a lui Sartori

Opiniile indivizilor care, atunci când sunt reunite, reprezintă un public, derivă în mare parte din identificările cu o mare varietate de grupuri concrete și/sau de referință: familia, grupurile de prieteni, grupurile de salariați, grupurile religioase, grupurile etnice, identificările partinice și cele de clasă socială. Iar aceste identificări nu sunt corelate cu capacitatea de a fi informat și de a primi informații. De fapt, vorbim despre identificare tocmai pentru că astăzi există opinii care nu rezultă din informații. În ciuda expunerii la informații, indivizii își formează opinii fără a fi informați și, într-adevăr, opiniile pot neglija fapte evidente susținute de informații. arată tot arată mai puțin›

Pe scurt, indivizii își formează opinii care nu sunt dependente de informare, care precedă informarea și neagă sau chiar refuză informarea. Acesta este aspectul central al opiniei publice scos în evidență de către Berelson într-un pasaj deja clasic:

Pentru mulți alegători, preferințele politice pot fi considerate analoage cu gusturile culturale… Ambele își regăsesc originile în tradițiile etnice, regionale, de clasă sau familiale. Ambele prezintă semne de stabilitate și rezistență față de schimbare în cazul indivizilor, dar în cazul societății în ansamblu, pe măsură ce se succed generații după generații, manifestă flexibilitate și capacitate de adaptare. Ambele par a ține mai mult de predispoziții emoționale decât de "preferințe raționale". În vreme ce ambele reacționează la schimbarea condițiilor și la stimulii neobișnuiți, ele sunt relativ invulnerabile la argumente directe."

Giovanni Sartori — Teoria democrației reinterpretată, p. 93–94

Democrația este pentru politică ceea ce este sistemul de piață pentru economie. Pentru a continua analogia, așa cum nu cunoaștem o metodă mai bună de a proteja consumatorul decât interzicerea concentrării monopoliste a puterii economice, nu cunoaștem o modalitate mai bună de a susține libertatea decât stimularea competiției între partide (la plural). Diferența, însă, este aceea că o competiție între producătorii economici este supusă controlului consumatorilor care consumă în mod real și se află într-o poziție din care pot aprecia bunurile ce li se oferă într-un mod destul de tangibil. arată tot arată mai puțin›

Dimpotrivă competiția între partidele politice scapă cu mare ușurință de sub controlul consumatorului politic, pentru că serviciile politice nu sunt tangibile și nici nu pot fi evaluate cu ușurință. Analogia devine inadecvată și dintr-un alt motiv: competiția economică este controlabilă și controlată din punct de vedere legal, în timp ce competiția politică nu este. Fraudele economice, să zicem așa, ajung în fața tribunalului și pot conduce la închisoare; falsurile politice (demagogiile) nu au astfel de consecințe. Prin urmare, diferența este aceea că o competiție demagogică neonestă și pretențioasă nu are corective eficiente în politică. Pe scurt, demagogia economică oferă mult mai puține recompense decât demagogia politică. Acesta, întâmplător, este motivul probabil pentru care demagogia rămâne un termen strict politic. Nimic din cele spuse mai sus nu poate fi negat. După cum au aflat și grecii cu mult timp în urmă, demagogul este la fel de bătrân ca politica. Demagogul este persoana care încearcă să îi păcălească pe toți, tot timpul. De vreme ce nu este probabil că el va dispărea vreodată, problema nu poate fi decât confruntată, mi se pare, prin formarea unui public greu de înșelat - cel puțin greu de înșelat mereu. Dacă demagogia ar fi să fie contracarată, cel mai eficient mod de a face acest lucru este de a crea, în jurul escrocului politic, un vid de credibilitate.

Sau, după cum se zice pe la noi, Tuie Mrump!

Lev Tolstoi — Învierea, p. 175–177

N-am fost nici duminica asta la biserică, dar am citit slujba din Învierea lui Tolstoi, se pune? 😇

Și nici unuia dintre cei de față, de la preot și director până la Maslova, nu i-a trecut prin minte că acel Iisus, al cărui nume îl repetase de atâtea ori preotul șuierând, proslăvindu-l în cuvinte care mai de care mai ciudate, interzisese taman toate câte se făceau aici; interzisese nu numai poliloghia asta fără nici o noimă și vrăjile profanatoare ale preoților-învățători asupra pâinii și vinului, dar interzisese cât se poate de categoric ca unii oameni să se numească învățători ai altor oameni, interzisese rugăciunile în temple și poruncise ca fiecare să se roage singur, interzisese chiar templele, spunând că el a venit să le distrugă și că nu în temple trebuie făcută ruga, ci în suflet și în adevăr; și, la fel de important, interzisese nu numai ca oamenii să fie judecați și ținuți în temniță, chinuiți, batjocoriți, torturați, cum se făcea aici, ci și orice violență asupra oamenilor, spunând că el a venit ca să-i slobozească pe cei înrobiți. arată tot arată mai puțin›

Nici unuia dintre cei de față nu i-a dat prin minte că tot ce se petrecuse acolo fusese cel mai mare sacrilegiu și o batjocorire a aceluiași Hristos în numele căruia se făceau toate astea. Nimănui nu i-a trecut prin minte că acea cruce aurită cu mici medalioane de email la capete, pe care o adusese preotul și le-o întindea oamenilor să o sărute, nu era altceva decât o reprezentare a stâlpului pe care fusese torturat Hristos tocmai pentru că interzisese exact ceea ce se săvârșea acum aici în numele său. Nimănui nu i-a trecut prin minte că preoții aceia, care își închipuiesc că mâncând pâinea aceea și bând vinul acela mănâncă trupul și beau sângele lui Hristos, chiar îi mănâncă trupul și îi beau sângele, dar nu așa cum cred ei, ci prin faptul că nu numai că îi ademenesc pe „cei mulți”, cu care Hristos se identifica, dar îi și lipsesc de cel mai mare bine și îi supun celor mai crunte chinuri, ascunzându-le oamenilor acea proclamare a binelui pe care o adusese el.

Preotul făcea cu cugetul împăcat tot ceea ce făcea, pentru că încă din copilărie i se inculcase ideea că aceasta este singura credință adevărată, în care au crezut toți oamenii sfinți care au trăit înainte, iar acum cred toți cei care au conducerea spirituală și statală. El nu credea că pâinea devenea trup, că e folositor pentru suflet să rostești multe cuvinte sau că a mâncat într-adevăr o bucățică din Dumnezeu - în asta nu putea să creadă -, ci credea că trebuie să creadă în această credință. Și un lucru la fel de important, care îi confirma această credință, era faptul că, îndeplinind cerințele ei timp de optsprezece ani, dispunea de un venit cu care își întreținea familia, fiul la gimnaziu și fiica la o școală bisericească. La fel credea și dascălul, ba chiar cu și mai multă tărie decât preotul, pentru că uitase cu totul sensul dogmelor acestei credințe, știind numai că împărtășania, pomelnicul, ceaslovul, sfeștania simplă și sfeștania cu acatist își aveau toate un preț stabilit, pe care creștinii adevărați îl plăteau cu dragă inimă, de-asta și răcnea „Doamne miluiește” și cânta și citea ce trebuia cu aceeași liniștită convingere că ceea ce face este necesar cu care alți oameni vând lemne, făină sau cartofi. Directorul închisorii și gardienii, deși nu știau și nici nu încercaseră vreodată să știe în ce constau dogmele acestei credințe și ce însemnau toate câte se petreceau în biserică, credeau că fiindcă cele mai înalte autorități și însuși țarul cred în ea. În plus, simțeau, deși nedeslușit (nu-și putea explica în nici un fel cum de era așa), că această credință justifica crudele lor îndatoriri. Dacă nu ar fi fost această credință, nu numai că le-ar fi venit mai greu, dar poate le-ar fi fost chiar cu neputință să-și folosească întreaga putere pentru a chinui oameni, așa cum făceau acum, cu conștiința pe deplin împăcată. Directorul era un om atât de bun la suflet, încât n-ar fi putut trăi în felul ăsta dacă nu ar fi găsit sprijin în această credință. De aceea și stătea drept, nemișcat, se înclina și se închina cu osârdie, își dădea silința să fie pătruns de duioșie când se cântau „Heruvimii”, iar când a început împărtășania copiilor, a ieșit în față și a ridicat un băiețel, ținându-l chiar el pentru împărtășanie.

La fel și deținuții: cei mai mulți dintre ei, cu excepția câtorva care vedeau limpede toată înșelătoria care se făcea cu oamenii de această credință și își băteau joc în sinea lor de ea, cei mai mulți credeau că în icoanele, sfeșnicele, potirele, odăjdiile, crucile acelea aurite, în repetările unor cuvinte de neînțeles, „Iisuse preablânde” și „s-a mâniat”, stă o putere misterioasă prin care se pot dobândi înlesniri mari în viața de-acum și în cea viitoare. Deși cei mai mulți dintre ei încercaseră nu o dată să dobândească înlesniri în această viață prin rugăciuni, sfeștanii, lumânări și nu izbândiseră, rugăciunile rămânându-le zadarnice, fiecare credea cu tărie că numai întâmplarea făcuse să nu izbândească și că, oricum, această instituție, îndrituită de oameni învățați și de mitropoliți, este o instituție foarte importantă și necesară, dacă nu pentru această viață, atunci pentru cea viitoare.

Lev Tolstoi — Învierea

Oricât s-au străduit oamenii, adunându-se cu sutele de mii pe un petic de loc, să sluțească pământul pe care s-au grămădit, oricât l-au acoperit cu pietre, să nu mai crească nimic pe el, oricât au smuls fiece fir de iarbă răsărit, oricât l-au afumat cu cărbuni și cu petrol, oricât au retezat copacii și au izgonit toate jivinele și păsările, primăvara era primăvară chiar și în oraș. arată tot arată mai puțin›

Soarele încălzea, iarba, revenind la viață, creștea și înverzea oriunde n-ajungea să fie stârpită, nu numai pe peluzele grădinilor publice, ci și printre pietrele caldarâmului; mestecenii, plopii și mălinul își desfăceau frunzulițele lipicioase și înmiresmate, iar teii își umflau mugurii gata să plesnească; stăncuțele, vrăbiile și porumbeii își puneau deja cu voioșie de cuiburi, iar muștele bâzâiau pe lângă zidurile încălzite de soare. Vesele erau și plantele, și păsările, și gâzele, și copiii. Dar oamenii - oamenii mari, în toată firea - nu conteneau să înșele și să chinuiască, pe sine și unul pe altul. Oamenii socoteau sfântă și însemnată nu dimineața asta de primăvară, nu frumusețea asta a lumii lui Dumnezeu, dată spre binele tuturor făpturilor, frumusețe care predispune la pace, la înțelegere și iubire, ci socoteau sfânt și însemnat ce născociseră ei ca să se domine unul pe altul.

Erwin Schrödinger — What Is Life?

The discovery of chromosomes as the decisive factors in heredity seems to have given society the right to overlook other better-known but equally important factors such as communication, education and tradition. It is assumed that these were not so important because from the point of view of genetics they are not stable enough. This is quite true. arată tot arată mai puțin›

However, there are cases such as that of Kaspar Hauser, for example, and that of a small group of Tasmanian ‘Stone Age’ children who were only recently brought to live in English surroundings and granted a first-class English upbringing, with the effect that they reached the educational level of upper-class Englishmen. Does this not prove to us that it takes both a code of chromosomes and civilized human surroundings to produce people of our kind? In other words, the intellectual level of every individual is bred by ‘nature’ and by ‘nurture’. Schools are therefore (not as our Empress Maria Theresa liked to see it) invaluable for human guidance, and much less for political purposes. And a sound family background is just as important for preparing the soil for the seed the schools will sow. This is unfortunately a fact overlooked by those who claim that only the children of the less educated should attend schools for higher education (will their children be excluded for the same reasons?) and also by British High Society, where it is deemed upper class to replace family life by boarding school and considered a sign of nobility to leave home early. So even the present Queen had to part with her first-born and send him to such an institution. None of this is strictly speaking any of my concern. It only came to my mind when I once again realized how much I gained from the time I spent with my father as a young boy and how little I would have profited from school had he not been there. He actually knew far more than they had to offer, not because he had been forced to study it thirty years earlier, but because he was still interested. If I went into detail here, I should end up telling a long story.

Aldous Huxley — Ape and Essence

Progress and Nationalism -- those were the two great ideas He put into their heads. arată tot arată mai puțin›

Progress -- the theory that you can get something for nothing; the theory that you can gain in one field without paying for your gain in another; the theory that you alone understand the meaning of history; the theory that you know what's going to happen fifty years from now; the theory that, in the teeth of all experience, you can foresee all the consequences of your present actions; the theory that Utopia lies just ahead and that, since ideal ends justify the most abominable means, it is your privilege and duty to rob, swindle, torture, enslave and murder all those who, in your opinion (which is, by definition, infallible), obstruct the onward march to the earthly paradise. Remember that phrase of Karl Marx's: 'Force is the midwife of Progress.' He might have added -- but of course Belial didn't want to let the cat out of the bag at that early stage of the proceedings -- that Progress is the midwife of Force. Doubly the midwife, for the fact of technological progress provides people with the instruments of ever more indiscriminate destruction, while the myth of political and moral progress serves as the excuse for using those means to the very limit. I tell you, my dear sir, an undevout historian is mad. The longer you study modern history, the more evidence you find of Belial's Guiding Hand." The Arch-Vicar makes the sign of the horns, refreshes himself with another drink of wine, then continues. "And then there was Nationalism -- the theory that the state you happen to be subject to is the only true god, and that all other states are false gods; that all these gods, true as well as false, have the mentality of juvenile delinquents; and that every conflict over prestige, power or money is a crusade for the Good, the True and the Beautiful. The fact that such theories came, at a given moment of history, to be universally accepted is the best proof of Belial's existence, the best proof that at long last He'd won the battle.

Patrick J. Deneen — Why Liberalism Failed

First, as we have seen, there is much concern about the ways that modern technology undermines community and tends to make us more individualistic, but in light of the deeper set of conditions that led to the creation of our technological society, we can see that “technology” simply supports the fundamental commitments of early-modern political philosophy and its founding piece of technology, our modern republican government and the constitutional order. It is less a matter of our technology “making us” than of our deeper political commitments shaping our technology. arată tot arată mai puțin›

You could say that our political technology is the operating system that creates the environment in which various technological programs may thrive, and that the operating system was itself the result of a transformation of the definition and understanding of liberty.

This recognition was acknowledged, if incompletely, in a widely discussed article that appeared in the Atlantic entitled “Is Facebook Making Us Lonely?” Its author, Stephen Marche, begins in the usual manner, showing how a form of technology—Facebook in this case—appears to be contributing to greater instances of loneliness and corresponding feelings of sadness and even depression. The author views loneliness as a nearly pathological condition, rising to epidemic levels even as the use of social networking tools like Facebook has increased. Some 20 percent of Americans—sixty million people—say they experience unhappiness due to loneliness, he reports, and a vast array of therapeutic social services has arisen to attempt to combat this form of depression. “A matter of nostalgic lament has morphed into an issue of public health.”

Yet, Marche refreshingly avoids blaming Facebook for this epidemic of loneliness. Rather, he notes that Facebook, and technologies like it, have facilitated or even enabled a preexisting predilection—the long-standing American desire to be independent and free. Facebook is thus a tool that elicits loneliness from a deeper set of philosophical, political, and even theological commitments. As Marche points out, “Loneliness is one of the first things that Americans spend their money achieving. . . . We are lonely because we want to be lonely. We have made ourselves lonely.” Technologies like Facebook, he writes, “are the by-product of a long-standing national appetite for independence.” That appetite, as I have argued, is itself the result of a redefinition of the nature of liberty.

Andrei Pleșu — Minima moralia

Acesta e teritoriul cu adevărat revelator al eticului: somnolența diurnă, cumințenia irespirabilă a atitudinii, cenușiul valorilor. Pe scurt, placiditatea etică a omului mediocru. Privit de la distanță, el nu comite nimic grav: tocmai acesta e păcatul lui de moarte, cel care îl scutește de atacul comunității și de tresărirea conștiinței proprii. Caracterizat mai mult prin ceea ce omite decât prin faptul comis, liniștit în inexpresivitatea sa, invulnerabil din perspectiva "marii" morale, căci, repetăm, el nu face nimic care să fie brutal reprobabil, omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. arată tot arată mai puțin›

Și el există în fiecare dintre noi, sustrăgându-se oricărui proces prin tocmai crasa lui banalitate. Marea vinovăție morală, dezastrul moral par aproape paradiziace pe lângă viguroasa anestezie morală a omului mediocru. Păcatul lui nu e că spune mari minciuni, ci că nu evită cea mai evitabilă mică minciună; nu că amână marele gest de autenticitate, ci că nu face nici măcar gestica minimei decențe. Acest "nici măcar" e problema centrală, culpa capitală a "minimalismului" etic. El circumscrie incapacitatea comună de a rezolva nu dilema morală de proporții monumentale, ci "strictul necesar" al moralității. Marcat de această incapacitate, omul se face vinovat nu atât pentru răul la care e constrâns (de împrejurări aspre, spaime necontrolate și altele asemenea), ci pentru răul la care consimte neconstrâns, la care ar putea deci, fără riscuri, să nu consimtă. Nu să facă imposibilul i s-ar cere, ci să facă puținul care stă în puterile sale. Și puținul acesta rămâne nefăcut, în virtutea unei inerții care infectează, ca o otravă reziduală, atmosfera morală din jur.

Andrei Pleșu — Despre bucurie in est si vest

Între globalizare și „cultură generală“ se instalează, în mod paradoxal, o relație de proporționalitate inversă. Cu cât ne întâlnim mai ușor, cu atât ne cunoaștem mai puțin. O a doua observație ar fi că ignoranța nu exclude cordialitatea. Poți avea bune raporturi cu cineva despre al cărui „background“ cultural nu știi nimic. La prima vedere, avem de a face cu un beneficiu de civilizație: comunicarea e posibilă în absența cunoașterii. Dar așa stând lucrurile, se mai poate vorbi de comunicare veritabilă, sau avem de a face cu o simplă problemă de etichetă, cu o agreabilă coregrafie de suprafață? arată tot arată mai puțin›

Asistăm, de fapt, la o substanțială modificare de sens a conceptului de „toleranță“. El nu mai desemnează acceptarea lui „altfel“, a opiniei diferite, ci pur și simplu ignorarea (amabilă) a opiniei diferite, suspendarea diferenței ca diferență. Rezultă că: 1. n-am nevoie să te înțeleg ca să te accept; 2. n-am nevoie să discut cu tine pentru a-ți da dreptate. Altfel spus, sunt de acord cu ceea ce nu pricep și sunt din principiu de acord cu ceea ce nu sunt de acord. Dumneata ai dreptul la părerea dumitale. O respect. Eu am dreptul la părerea mea și mă aștept ca ea să-mi fie respectată. Dialectica e inutilă. Toleranța reciprocă sfârșește într-o universală tăcere, surâzătoare, pacifică, o tăcere pentru care dialogul e un bruiaj indezirabil. În aceste condiții, toleranța are efecte mai mult decât discutabile: ea amputează apetitul cunoașterii, al înțelegerii reale a alterității, și dinamitează necesitatea dezbaterii. La ce bun să mai negociem, dacă rezultatul e, oricum, consimțirea mutuală la dreptatea celuilalt? Într-o lume guvernată de asemenea reguli, Socrate ar fi șomat. Nu e de aflat nici un adevăr, nu e de făcut nici un raționament. Nu ni se cere decât să respectăm, politicoși, convingerile interlocutorului.

Immanuel Kant — Întemeierea metafizicii moravurilor

Încă una de la Kant, despre moralitatea populară 😂

Această coborâre la nivelul conceptelor populare este, firește, foarte lăudabilă dacă a fost precedată de înălțarea la principiile rațiunii pure într-un mod complet satisfăcător; cu alte cuvinte, dacă doctrina moravurilor este întemeiată mai întâi pe metafizică, iar apoi, după ce a fost fundamentată solid, i se procură acces prin popularizare. Este însă cu totul absurd să vrem să fim pe placul popularizării în această primă cercetare de care depinde întreaga corectitudine a principiilor de bază. arată tot arată mai puțin›

Nu numai că acest mod de a proceda nu poate pretinde niciodată meritul, foarte rar, al unei adevărate popularizări filosofice, întrucât nu este nicio ispravă să te faci înțeles de toată lumea atunci când renunți la orice efort de scrutare temeinică, dar totodată el scoate la iveală un amestec dezgustător de observații compilate și de principii semisofisticate, cu care se desfată capetele seci fiindcă le sunt folositoare pentru pălăvrăgeala lor zilnică, pe când cei cu mintea pătrunzătoare simt confuzia și își întorc privirea nemulțumiți, fără să poată ieși din impas; iar filosofii, care văd foarte bine dincolo de această iluzie, găsesc puțină ascultare atunci când ne abat temporar de la așa-zisa popularizare pentru ca să putem deveni pe drept cuvânt populari abia după ce am dobândit o cunoaștere profundă a lucrurilor.

Nu trebuie decât să privim eseurile despre moralitate alcătuite în acest stil îndrăgit pentru a întâlni când menirea specifică a naturii umane (dar uneori și ideea unei naturi raționale în genere), când perfecțiunea, când fericirea, aici sentimentul moral, colo frica de Dumnezeu, câte ceva și de ici și de colo într-un amestec uimitor, fără ca acelora care procedează astfel să le treacă prin minte să se întrebe dacă principiile moralității chiar trebuie să fie căutate întotdeauna în cunoașterea naturii umane (pe care o putem avea numai din experiență), iar, în condițiile în care lucrurile nu stau așa – aceste principii găsindu-se cu totul a priori, independent de tot ceea ce este empiric, doar în conceptele pure ale rațiunii și nicăieri altundeva, nici în cea mai mică măsură – dacă nu este cazul să ia mai degrabă în considerare o separare completă a acestei cercetări ca filosofie practică pură sau (dacă este îngăduit să folosim un nume atât de hulit) ca metafizică a moravurilor și să o desăvîrșească pentru ea însăși, iar până la încheierea acestui demers să liniștească publicul care cere popularizare.

Immanuel Kant — Întemeierea metafizicii moravurilor

A fi binefăcător atunci când poți este o datorie; dar, pe lângă aceasta, există multe suflete atât de pline de compasiune, încât, chiar fără a avea vreun alt motiv, al vanității sau interesului propriu, găsesc o plăcere interioară în a răspândi în jur bucurie și se desfată cu mulțumirea altora în măsura în care aceasta este produsă de ele. arată tot arată mai puțin›

Eu susțin, totuși, că în acest caz acțiunea, oricât de conformă ar fi cu datoria și oricât de demnă ar fi de a fi iubită, nu are o valoare morală adevărată, ci merge pas la pas cu alte înclinații, de exemplu cu înclinația pentru onoruri, care, atunci când este în mod fericit de un real folos comunității și conformă cu datoria, este onorabilă și merită laudă și încurajare, dar nu înaltă stimă; căci maximei îi lipsește conținutul moral, și anume acela de a întreprinde asemenea acțiuni nu din înclinație, ci din datorie. Să presupunem, așadar, că sufletul acelui filantrop ar fi înnegurat de o supărare personală care ar stinge orice compasiune față de soarta altora, că el încă ar mai avea capacitatea de a face bine altor nevoiași, dar că greutățile altora nu l-ar mai mișca, fiind îndeajuns de preocupat de ale sale, și că, deși nu-l mai îmboldește nicio înclinație, el s-ar desprinde din această apatie mortală și ar acționa în absența oricărei înclinații, exclusiv din datorie: numai atunci acțiunea lui ar avea o valoare morală autentică. Mai mult: atunci când natura i-ar pune cuiva în inimă prea puțină simpatie și când acesta, un om altfel de ispravă, ar avea un temperament rece și ar fi indiferent față de suferințele altora – poate pentru că el, fiind înzestrat cu darul aparte al răbdării și al tenacității în fața propriilor necazuri, presupune că și ceilalți sunt la fel sau chiar pretinde ca ei să fie astfel –, atunci când natura nu l-a plăsmuit chiar pentru filantropie pe un asemenea om (care, desigur, nu ar fi cel mai nereușit produs al ei), oare n-ar mai găsi el în sine o sursă pentru a-și conferi lui însuși o valoare mult mai înaltă decât ar putea fi aceea dată de un temperament care predispune spre bine? Ba da! Tocmai aici apare valoarea caracterului, care este morală și incomparabil cea mai înaltă: și anume faptul că el face binele nu din înclinație, ci din datorie.

Immanuel Kant — Întemeierea metafizicii moravurilor

Din tot ce poate fi gândit oriunde în lume – și chiar în afara ei –, nu există nimic care să poată fi socotit ca bun fără restricție cu excepția voinței bune. Inteligența, istețimea, puterea de judecare și oricum s-ar mai numi talentele spiritului, sau curajul, hotărârea, perseverența în decizii, ca însușiri ale temperamentului, sunt fără îndoială bune și dezirabile în multe privințe; însă ele pot deveni și extrem de rele și dăunătoare atunci când voința, care trebuie să se folosească de aceste daruri ale naturii și a cărei constituție specifică se numește de aceea caracter, nu este bună. arată tot arată mai puțin›

La fel stau lucrurile și în ceea ce privește darurile soartei norocoase. Puterea, bogăția, onorurile, sănătatea însăși și întreaga bunăstare și mulțumire cu situația în care ne aflăm, reunite sub numele de fericire, nasc îndrăzneală și, prin aceasta, de multe ori trufie dacă nu există o voință bună care să corecteze influența lor asupra sufletului și, odată cu aceasta, asupra principiului acțiunii în ansamblu, făcându-le universal conforme scopului; ca să nu mai amintim faptul că un spectator rațional imparțial nu poate fi niciodată satisfăcut văzând prosperitatea neîntreruptă a unei ființe care nu poartă niciuna dintre podoabele unei voințe pure și bune, astfel încât se pare că voința bună este condiția indispensabilă a înseși demnității de a fi fericit.

Unele calități sunt chiar favorabile acestei voințe bune și îi pot ușura foarte mult acțiunea, însă, în ciuda acestui fapt, ele nu au o valoare intrinsecă necondiționată, ci presupun întotdeauna și o voință bună care limitează înalta stimă pe care de altfel le-o acordăm pe bună dreptate, nelăsându-ne să le considerăm bune în mod absolut. Moderația în afecte și pasiuni, stăpânirea de sine și chibzuința lucidă nu numai că sunt bune în multe privințe, ci par a constitui chiar o parte a valorii intrinseci a persoanei; totuși, chiar dacă anticii le prețuiau necondiționat, le lipsește încă mult pentru a fi declarate bune fără restricție. Căci fără principiile de bază ale unei voințe bune ele pot deveni rele în cel mai înalt grad; sângele rece al unui răufăcător nu numai că îl face mult mai periculos, dar îl face deîndată și mai abominabil în ochii noștri decât în cazul în care nu l-ar avea.

Voința bună nu este bună prin ceea ce produce sau înfăptuiește, nici prin aptitudinea sa de a atinge vreun scop intenționat, ci numai prin actul volitiv, adică este bună în sine; și, considerată în sine, ea este incomparabil mai demnă de stimă decât orice ar putea fi realizat de ea în favoarea vreunei înclinații sau, dacă vrem, în favoarea sumei tuturor înclinațiilor. Chiar dacă acestei voințe i-ar lipsi total capacitatea de a-și înfăptui țelul din cauza unei împotriviri deosebite a destinului sau din cauza unei înzestrări precare conferite de o natură vitregă și chiar dacă, în ciuda celei mai mari străduințe, ea nu ar reuși să înfăptuiască nimic și nu ar rămîne decât voința bună (desigur, nu ca simplă năzuință, ci ca întrebuințare a tuturor mijloacelor aflate sub controlul nostru), ea ar străluci totuși prin ea însăși, ca o piatră prețioasă, precum ceva care își are întreaga valoare în sine însăși. Utilitatea ori sterilitatea nici nu sporesc cu ceva această valoare, nici nu o diminuează. Aceasta ar fi, ca să spunem așa, doar montura [pe care este fixată piatra prețioasă] care ne-ar permite să o punem în evidență mai bine în comerțul obișnuit sau să atragem atenția asupra ei din partea acelora care nu sunt îndeajuns de cunoscători, însă fără a o putea recomanda cunoscătorilor și a-i determina valoarea.

Jonathan Glover — Humanity

Much Western philosophy in recent times has been divided into the ‘analytical’ tradition started by Frege and the ‘continental’ tradition coming partly from Heidegger. (The names, absurdly, contrast a method of thought with a geographical location.) The stories of Heidegger and Frege are a hostile caricature of the two traditions: one full of important-sounding rhetoric about the human condition, but without the intellectual equipment to ask critical questions about Nazism; the other full of logical analysis, which is kept quite sealed off from anything of human importance. The defects of Heidegger have been often rehearsed. arată tot arată mai puțin›

Because of Frege’s merit as a philosopher, his failure in the face of Nazism is more troubling. No philosophers follow his political views. Some of his philosophical followers, such as the vigorously anti-racist Michael Dummett, have expressed loathing for his politics. Yet, in current philosophy, there is some pressure to treat philosophy in the compartmentalized way Frege did.

It is not bad if some people do so. There are many ways of doing philosophy and not everyone can think about everything. There is room for philosophers who specialize in highly abstract questions and treat them as self-contained. But if this became the norm, there would be a loss. It would stop philosophy making difficulties for Belief. It would also stop philosophy making a difference to anyone’s life. The voice of Socrates would trouble people no more.

Jonathan Glover — Humanity

Although there were honourable exceptions like Bohr, Szilard and Peierls, naïve assumptions about moral and political thought were common among the atomic scientists. No doubt this intellectual limitation in the scientific community deserves criticism. Off stage there is another community also open to criticism. Philosophers will not be impressed by the weak and confused quality of Oppenheimer’s thinking about making the bomb. It is clear that scientists, including Oppenheimer, had no idea of the existence of a kind of thinking which they lacked. arată tot arată mai puțin›

Their ignorance is only part of the general failure of philosophy, at least at that time, to make a serious impact on the thinking of the wider community. By omission, philosophers who only talk to each other bear some responsibility for a climate conducive to the evasive thought which contributed to Hiroshima.

Peter Singer — Utilitarianism: A Very Short Introduction

Dostoevsky as an utilitarian:

Ivan: Imagine that you are creating a fabric of human destiny with the object of making men happy in the end, giving them peace and rest at last, but that it was essential and inevitable to torture to death only one tiny creature—that baby beating its breast with its fist, for instance—and to found that edifice on its unavenged tears, would you consent to be the architect on those conditions? Tell me, and tell the truth. Alyosha: But Ivan, I don’t understand. How could torturing that baby bring about the peaceful and happy world you describe? arată tot arată mai puțin›

You must explain that to me, because otherwise you are asking me to imagine something impossible! And you know very well that in the world in which you and I live, torturing a child is not going to do any good at all. It can only cause pain and suffering and death, so of course it is wrong to do it.

Ivan: It’s a hypothetical example. I don’t have to explain how torturing the child might really bring about a better world. Just try to imagine that it would.

Alyosha: Dear Ivan, if your question has nothing to do with the world in which we live, then my answer will also have nothing to do with this world. So I will answer: Yes, I would consent to be the architect of that wonderful world of universal peace and happiness under the conditions you describe. Just remember, though: my answer has no implications for what it would be right to do in the real world.

Ivan: Alyosha, what are you saying? Surely you agree that torturing a child to death—an innocent child, like that baby over there—is always wrong! I simply don’t believe that you could do such a thing.

Alyosha: You are probably right when you say that I could not do it. I am, as you well know, a gentle person. My dispositions, my empathy with small children, the way I shrink from any violent acts, have been formed in a world in which violence does harm, and in this world, these dispositions serve me well, and also serve well all those around me, including you, my dear brother. That is why we cultivate and praise kindliness, and encourage everyone to react with horror at the idea of torture, and especially the torture of a child. I shudder even to think of such an act! But you did not ask me if I could do it. You asked me if, under the hypothetical conditions you specified—which I still cannot imagine in any realistic form—I would consent to being the architect of the utopia you described. I took that to be another way of asking if I thought it would be right to do it. And even if my deepest nature recoils from the very thought of torturing a child and the depths of my soul cry out against so horrid a deed, nevertheless, under those hypothetical conditions which—do not misunderstand me, Ivan—have nothing in common with the real world in which we live, breathe, love, and act, I do believe that it would be right to do it.

Bertrand Russell — History of Western Philosophy

Though many still sincerely believe in human equality and theoretical democracy, the imagination of modern people is deeply affected by the pattern of social organization suggested by the organization of industry in the nineteenth century, which is essentially undemocratic. On the one hand there are the captains of industry, and on the other the mass of workers. arată tot arată mai puțin›

This disruption of democracy from within is not yet acknowledged by ordinary citizens in democratic countries, but it has been a preoccupation of most philosophers from Hegel onwards, and the sharp opposition which they discovered between the interests of the many and those of the few has found practical expression in Fascism. Of the philosophers, Nietzsche was unashamedly on the side of the few, Marx whole-heartedly on the side of the many. Perhaps Bentham was the only one of importance who attempted a reconciliation of conflicting interests; he therefore incurred the hostility of both parties. To formulate any satisfactory modern ethic of human relationships, it will be essential to recognize the necessary limitations of men's power over the non-human environment, and the desirable limitations of their power over each other.

René Descartes — Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe

Rațiunea este lucrul cel mai bine rînduit din lume: căci fiecare se consideră atît de bine înzestrat, încît chiar cei greu de mulțumit în orice altă privință nu doresc să aibă mai mult decît au. arată tot arată mai puțin›

Nu este posibil ca toți să se înșele; aceasta dovedește mai curînd că aptitudinea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul simț sau rațiunea este în mod firesc aceeași la toți oamenii; iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sînt mai înțelepți decît alții, ci doar din aceea că gîndirea urmează căi diferite și nu ne referim la aceleași lucruri. Căci nu e suficient să ai spirit fin, important este să-l utilizăm bine. Chiar și cei mai înzestrați pot avea și cele mai mari vicii și cele mai mari virtuți; cei care pășesc mai încet, pot totuși să înainteze, dacă urmează calea potrivită, spre deosebire de cei care aleargă și astfel se îndepărtează de ea.

În ceea ce mă privește n-am pretins niciodată că spiritul meu ar fi mai desăvîrșit decît cel al majorității oamenilor; ba mai mult, am dorit adesea să am gîndirea la fel de ageră, imaginația la fel de clară și distinctă, iar memoria la fel de bogată și activă cum le au unii. În afara acestora nici nu cunosc alte calități care să contribuie la desăvîrșirea spiritului; căci rațiunea sau bunul simț, care este singurul lucru care ne definește ca oameni și ne distinge de animale, vreau să cred că ea este aceeași la toți; în aceasta urmez opinia comună filosofilor care susțin că nu există diferențe decît între accidente și nicidecum între formele sau naturile indivizilor unei aceeași specii.

Dar nu mă voi teme să afirm că am avut marea șansă de a fi găsit încă din tinerețe anumite căi ce m-au condus la considerațiile și maximele din care mi-am alcătuit o metodă cu ajutorul căreia mi se pare că îmi pot îmbogăți treptat cunoașterea și pot atinge nivelul la care mediocritatea spiritului și durata scurtă a vieții îmi permit să ajung. Chiar și în ceea ce privește propria mea apreciere înclinînd mai degrabă spre neîncredere decît spre orgoliu, consider a fi dobîndit anumite rezultate. Privind cu ochi de filosof diversele acțiuni și realizări ale oamenilor, aproape toate mi se par deșarte și nu mă pot stăpîni să nu încerc o mare satisfacție în ceea ce privește progresul obținut de mine în cercetarea adevărului; pentru viitor sper că acest drum ales este dintre toate preocupările omului ca om cel cu adevărat important.

S-ar putea totuși să mă înșel și să iau drept aur și diamante ceea ce poate că nu este decît aramă și sticlă. Știu cît suntem expuși să ne înșelăm în tot ceea ce ne privește direct și cît trebuie să fim de circumspecți cînd judecățile prietenilor sînt în favoarea noastră. Doresc să arăt în acest discurs care sunt căile pe care le-am urmat și să îmi înfățișez viața ca într-un tablou, pe care fiecare să îl poată aprecia; din aceste opinii voi obține un nou mijloc de a mă instrui, pe care îl voi adăuga celor folosite de obicei.

Astfel intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui să o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea. Cei care se încumetă să ofere precepte se consideră mai capabili decît cei cărora li se adresează, iar dacă greșesc sînt de condamnat. Dar nepropunînd această scriere decît ca o povestire sau, dacă preferați, ca o fabulă ale cărei exemple pot fi urmate, dar și ignorate, sper că voi fi util unora și nu voi dăuna nimănui și în acest fel toți îmi vor fi recunoscători pentru sinceritatea mea.

Bertrand Russell — În căutarea fericirii

La mulți oameni există o antipatie față de raționalitate, iar în aceste cazuri cele spuse de mine aici par a fi irelevante și neimportante. Unii sunt de părere că raționalitatea, dacă i se dă frâu liber, va înăbuși toate trăirile cât de cât profunde. Această părere cred că se datorează în întregime unei concepții eronate despre funcția rațiunii în viața omului. Nu este treaba rațiunii să genereze emoții, deși poate fi o parte a funcției ei să descopere căi de preîntâmpinare a acelor emoții care sunt un obstacol în calea stării de bine. arată tot arată mai puțin›

Găsirea de căi pentru diminuarea urii și a invidiei este, neîndoielnic, o parte din funcția psihologiei raționale. Este însă greșit să se creadă că prin diminuarea acestor afecte diminuăm totodată puterea acelor pasiuni pe care rațiunea nu le condamnă. În iubirea pasionată, în afecțiunea părintească, în prietenie, în bunăvoință, în devoțiunea față de știință sau de arte nu există nimic pe care rațiunea să vrea să-l diminueze. Omul rațional, când simte vreuna din aceste emoții, sau pe toate, va fi bucuros că le simte și nu va face nimic spre a le slăbi puterea, căci ele toate fac parte din viața bună, adică din acea viață care promovează fericirea, atât a celui în cauză, cât și a altora. În pasiunile ca atare nu există nimic irațional, iar mulți dintre oamenii iraționali simt doar pasiunile cele mai banale. Nimeni nu trebuie să se teamă că devenind mai rațional își va face viața mai searbădă. Dimpotrivă, întrucât raționalitatea constă în principal în armonie lăuntrică, omul care o dobândește se simte mai liber în contemplarea lumii și în folosirea energiilor sale pentru atingerea unor scopuri exterioare, decât omul stânjenit întruna de conflicte interne. Nimic nu e mai anost decât închiderea în sine, și nimic nu e mai înviorător decât să ai atenția și energia orientate spre exterior.

Morala noastră tradițională a fost excesiv de centrată pe eu, iar concepția sa despre păcat ține de această neinteligentă focalizare a atenției asupra propriei persoane. Celor ce n-au trecut niciodată prin stările subiective induse de această morală defectuoasă s-ar putea ca rațiunea să nu le fie indispensabilă. Aceia însă care au apucat să contracteze boala, rațiunea le e necesară spre a se tămădui. Și nu-i exclus ca boala de care vorbim să fie o fază necesară în dezvoltarea mentală. Eu înclin să cred că un om care a biruit-o cu ajutorul rațiunii a atins un nivel mai înalt decât acela care nu a experimentat niciodată nici boala, nici vindecarea de ea. Ura față de rațiune, atât de răspândită în epoca noastră, se datorează în mare parte faptului că operațiile rațiunii nu sunt înțelese îndeajuns de profund. Omul dezbinat lăuntric caută excitație și divertisment; îi plac pasiunile puternice, nu din rațiuni binecuvântate, ci pentru că pe moment ele îl scot în afara sa și înlătură necesitatea chinuitoare de a gândi. Pentru el, orice pasiune e o formă de ebrietate, și cum nu este capabil să conceapă fericirea autentică, orice alinare a durerii îi pare posibilă doar sub forma beției. Acesta e însă simptomul unei maladii ascunse. Unde o astfel de maladie nu există, maxima fericire e un însoțitor al celui mai deplin exercițiu al propriilor facultăți. Cele mai intense bucurii sunt trăite în momentele când mintea e cea mai activă și când cele mai puține lucruri sunt uitate. Aceasta e, într-adevăr, unul din cele mai bune criterii ale fericirii. O fericire care cere ebrietate de indiferent ce fel este neautentică și amăgitoare. Fericirea autentică și deplină este legată indisolubil de cel mai deplin exercițiu al facultăților noastre și de cât mai profunda înțelegere a lumii în care trăim.

J.S. Mill — Despre libertate

Cum se explică, dar, că pe total există o preponderență a opiniilor și conduitelor raționale în rândul oamenilor? Dacă această preponderență există realmente - și ea trebuie să existe, dacă e ca oamenii să nu fie, și să nu fi fost totdeauna, într-o situație aproape disperată - ea se datorează unei calități a spiritului omenesc, izvorul a tot ce este respectabil în om, atât ca ființă intelectuală, cât și ca ființă morală, și anume calitatea de a-și putea îndrepta greșelile. El este capabil să-și îndrepte greșelile pe baza discuțiilor și a experienței. Nu pe baza experienței singure. arată tot arată mai puțin›

Discuțiile sunt și ele necesare, pentru a arăta cum trebuie interpretată experiența. Opiniile și practicile greșite cedează treptat în fața faptelor și a argumentelor; dar faptele și argumentele, pentru a putea produce un efect asupra spiritului, trebuie aduse în fața lui. Foarte puține fapte pot vorbi de la sine, fără nici un comentariu care să scoată în evidență înțelesul lor. Prin urmare, întrucât întreaga putere și valoare a judecății omului depinde de această unică însușire, aceea de a putea fi îndreptat atunci când greșește, judecata lui este demnă de încredere numai dacă mijloacele pentru îndreptarea ei sunt păstrate mereu la îndemână. În caz că judecata unei anumite persoane este într-adevăr demnă de încredere, cum a ajuns ea să fie astfel? Pentru că persoana în cauză și-a păstrat spiritul deschis față de criticile aduse opiniilor și conduitei sale. Pentru că a stat în obiceiul său să asculte tot ce se putea spune împotriva ei, să profite de tot ce era bun în aceste critici și să își înfățișeze sieși, iar ocazional și celorlalți, în ce consta greșeala la cele care erau greșite. Pentru că el și-a dat seama că singura cale pe care o ființă umană se poate apropia de cunoașterea deplină a unui lucru este de a asculta tot ce se poate spune asupra lui de către persoane cu cele mai diverse opinii și de a cerceta toate unghiurile din care poate fi el privit de spiritele cele mai diferite. Nici un înțelept nu și-a dobândit vreodata înțelepciunea pe altă cale decât aceasta; și nici nu stă în putința spiritului omenesc, prin natura sa, să ajungă la înțelepciune în alt mod. Obiceiul statornic de a corecta și completa propriile opinii prin confruntarea lor cu opiniile altora, departe de a genera îndoială și ezitare în punerea lor în practică, este singurul fundament stabil al încrederii noastre îndreptățite în ele; căci, fiind conștient de toate cele ce se pot spune împotriva sa ori, cel puțin, de cele mai evidente dintre acestea, și luând poziție împotriva acestor constatări - căci a căutat obiecțiile și dificultățile, în loc de a le ocoli, și n-a ignorat nimic din ceea ce ar fi putut arunca vreo rază de lumină asupra chestiunii, indiferent din ce parte venea ea -, el este îndreptățit să considere aprecierea sa ca fiind mai bună decât aceea a oricărei alte persoane, sau altui grup, care nu a trecut printr-un proces asemănător.

J.J. Rousseau — Discurs asupra originii inegalității

Observația confirmă întru totul ceea ce cugetarea ne-a arătat în această privință: omul sălbatic diferă într-atâta de omul civilizat prin fondul sufletesc și înclinațiile sale, încât ceea ce face fericirea supremă a unuia îl va împinge pe celălalt la disperare. Cel dintâi respiră numai odihnă și libertate; el nu vrea altceva decât să trăiască și să rămână inactiv, și nici măcar ataraxia stoicilor nu se apropie de profunda sa indiferență față de orice alt obiect. arată tot arată mai puțin›

Dimpotrivă, cetățeanul mereu activ asudă, se agită, se tulbură neîncetat căutând ocupații și mai laborioase; el se muncește până la moarte, spre care se îndreaptă pentru a putea trăi, sau renunță la viață ca să dobândească nemurirea. El face curte celor mari, pe care îi urăște, și celor bogați, pe care îi disprețuiește. El face totul ca să obțină cinstea lor de a le sluji, se laudă plin de orgoliu cu josnicia sa și cu protecția lor; mândru de sclavia sa, vorbește cu dispreț despre acei care nu au onoarea de a o împărtăși. Ce spectacol ar fi pentru un caraib munca grea și invidiată a unui ministru european! Câte morți crunte n-ar prefera acest sălbatic indolent groazei unei asemenea vieți, care adesea nici măcar nu este atenuată de plăcerea unei binefaceri! Dar pentru a vedea scopul atâtor eforturi ar trebui ca aceste cuvinte - putere și reputație - să aibă un sens în spiritul lui: ar trebui ca el să afle că există un soi de oameni care pun un anumit preț pe felul cum îi privește restul lumii, care știu să fie fericiți și mulțumiți de ei înșiși, pe baza mărturiei altora mai curând decât pe baza propriei lor mărturii. Aceasta este de fapt adevărata cauză a tuturor deosebirilor: sălbaticul trăiește în el însuși, pe când omul sociabil trăiește întotdeauna în afara sa; el nu poate trăi decât în opinia celorlalți și, ca să spunem astfel, numai judecata lor îi dă sentimentul propriei sale existențe. Nu aparține subiectului meu să arăt cum dintr-o astfel de dispoziție ia naștere atâta indiferență față de bine și rău, însoțită de frumoase discursuri de morală; nici să arăt cum, totul reducandu-se la aparențe, totul devine nefiresc și teatral: onoare, prietenie, virtute și până chiar și viciile, cu care omul învață în cele din urmă să se fălească. Nu vreau să arăt cum, în rezumat, întrebând mereu pe ceilalți ce suntem și necutezând niciodată să ne întrebăm pe noi înșine acest lucru, în mijlocul unui asemenea noian de filosofie, umanitate, politețe și maxime sublime nu avem decât un înveliș înșelător și lipsit de conținut: onoare fără virtute, rațiune fără înțelepciune, și plăcere fără fericire. Îmi este de ajuns că am dovedit că nu aceasta este starea orginală a omului, ci că numai spiritul societății și inegalitatea generată de ea modifică și alterează astfel toate înclinațiile noastre naturale.